Trenul se oprise de prea mult timp,
undeva în câmp, parcă la întâmplare. Câțiva călători coborâseră să fumeze în
aerul rece al înserării. Le privea siluetele tăcute și încercă să-și amintească
ce zi este... mâine a fost deja cea mai frumoasă zi, îî trecu prin minte și
fără să îl simtă, inspiră adânc mirosul de afară... ploaie amestecată cu fum și
cu adieri subtile de primăvară.
Drumul către/ dinspre orașul cu suflet
dura o zi sau o noapte întreagă, cu trenul. Un drum care cerea rabdare, atenție
și un strop de curaj. Ore întregi
petrecute în mișcare, lângă oameni necunoscuți,
sau în singurătate, privind în liniște anotimpurile de la fereastra care
dvenea o poartă deschisă spre lume. De fiecare dată o încerca nerăbdarea de a
ajunge (și într-un sens și în celalalt) acasă. Căci doar inima unui om tânar
poate avea două case.
Se
auzi fluierul grăbit, scurt și trenul
se puse lent în mișcare, lăsând în urmă câmpul verde, sub privirea gravă a
lunii pline, ca o soră de caritate dintr-un război fără învingători.
Începuse ploaia, din nou, mult-așteptata
ploaie pe care oamenii locului o invocau de Caloian, punându-și toată nădejdea
în acest ritual fără de-nceput pe care și-l aminteau de la bunici. Lutul
împodobit cu flori și coji de ouă roșii era pus pe frunze mari și lăsat să
plutească pe râu sau era îngropat în grădini pentru face solul rodnic, ritual
însoțit de o incantație pe care numai bătrânii și-o aminteau. Doar ei puteau
înțelege furia secetei, când pamântul devenea piatră pe care ciulinii creșteau nestingheriți sub aerul fierbinte și neclintit al câmpiei.
Fata își lipi fruntea de fereastra rece
a compartimentului și închise ochii pentru câteva clipe sau poate mai mult. Imaginile
i se rostogoleau sub pleoapele obosite.
Bunicii...
cât de bine și-i amintea deși trecuseră peste despărțirile de ei multe vacanțe
de vară... îi surâdeau uneori din fotografii îngălbenite de vreme,
amestecându-se cu chipuri pe care nu avea cum să le cunoască dar pe care le
asocia cu poveștiri din vechi... unchi și mătuși și străbunici curgând dinspre
rădăci spre flori, cu pașii desculți, cu mâini aspre, muncite, cu priviri senine,
resemnate ale celor ce știu că nu pot schimba nimic din ceea ce le-a fost
hărăzit.
O
urmăreau încă din adolescență versurile lui Blaga, dar de-abia acum începea să
le priceapă sensul...” în somn, sângele meu ca un val/ se trage din mine înapoi
în părinți...”
Frânturi
, crâmpeie de viață i se amestecau în minte, de-a valma cu toate vârstele amintirilor...
gradina, cu florile fiecărui anotimp, vocea joasă a bunicului citind ziarele
vremii, într-o dimineață de primăvară târzie, mânile bunicii culegând izma udă din
fața casei ce devenea imediat licoare parfumată, după o furtună despletită de
vară când nimic nu strica bucuria vacanței. Joaca pe drum, mult după asfințit, zgomotoasă,
împletind în vocea vreunei bunici care încerca să-i atragă în casă pentru că ora
de culcare trecuse deja.
Leagănul
sub nuc, folosit pe rând, ademeniți de răcoarea crengilor netede, numai bune de
cățărat, spre spaima bunicii care-i ruga să se dea jos, fiindcă orice julitură
trebuia justificată mamei...
Vara
când făceau dulceață de trandafiri și copilăria avea gust de petale roz ... și-i
amintea mici, delicați, perfecți. Îi (re)vedea cu ochii închiși, după atâția...
rozul lor subtil îi invadau ființa, amintindu-i că nu regăsise gustul acela
neașteptat, de floare parfumată, dulceagă, cuminte.
Bunica
avea privirea albastră, tăcută. Sufletul ei calcula timpul altfel, mâinile ei
împărțeau anul egal de la Moșii de iarnă la Moșii de vară, când cireșele
fragede, legate de coada cănilor, întru pomenirea celor plecați deveneau
bucuria nepoților.
În
albastrul acela se citeau toate anotimpurile, toate rugăciunile sfinților,
toată tristețea apăsătoare a lumii. În
flacăra candelei gândurile i se înălțau șoptite pentru a nu tulbura somnul
Îngerilor.
Povestea
rar, dar nu cu supărare... lăcrima des, fără ranchiună însă, cu întelepciunea
celui care știe că așa a fost să fie, fredonând uneori o doină din vechi în
care Nistrul ducea spre vale, pe cărări neștiute o dragoste neîmplinită.... di
la pat ti te mai ridici of, of,/ de iubiri ti usuci ...
Parcă
ochii ei priviseră întodeauna numai cerul, cu toate nuanțele lui, cu furtuni și
înseninări și uitări... avusese 4 copii, însă doar 3 i-au rămas. Nu amintea
niciodată despre copilul pierdut de mic, de-abia adus acasa și îngropat în
hăinuțe albe lângă străbunica. Dormea puțin, mânca puțin ea știa când, ea știa
ce, niciodată la masă la care se așezau prima dată copiii apoi adulții. Spaima
ei cea mai mare era demolarea începută cu ani buni în urmă care se apropia de
strada lor și mușca flâmăndă din grădinile oamenilor, înghițindu-le
trecutul. Gândul că va primi 2 camere
înghesuite la bloc o tulbura profund și o auzea rugându-se : nu grădina, nu
casa Doamne, să aibă copiii ăștia unde se juca, și noi bătătura plină de râsul
lor, c-oi sta înghesuită pe lumea cealaltă și nu-mi va mai păsa de nimic...
Lacrimile bunicii erau albastre.
Bunicul
nu se ruga, dar stătea în genunchi ore întregi îngrijind flori și legume,
legând vița de vie sau acoperind trandafirii de capriciile toameni târzii. Era
impulsiv și iute la mânie, se îndura greu să se despartă de flori, de accea
bunica le rupea pe ascuns și primăvara, umplând brațele nepoților cu bucurii
pentru mame și învățătoare. Pleca spre școală cu mult prea devreme, mergea
încet și îi era teamă sî nu întârzie, plus că pe drum se mai odinhea la vreo
poartă și schimba câteva vorbe cu o vecină. Învățătoarea, la prima ei generațe
de școlari, își scotea scaunul pe hol înaintea ultimei ore pentru “mamaia cu flori”, așa cum o știa
deja toată școala, ca să își tragă sufletul până se suna de ieșire.
Bunicului
îi plăcea să povestească, să-și amintească... se trezea devreme ca să se sșeze
la cozile interminabile la lapte și iaurt pentru nepoți. Venea acasă cu mult
înainte de a se trezi ei, mânca grăbit apoi intra în grădină de unde mai ieșea
doar la prânz. Mâinile lui aspre, muncite o viață întreagă la CFR mângâiau acum
fiecare lujer, fiecare floare. Nu-i
plăceau animalele, deși aveau câteva în gospodărie, ci plantele cărora le
vorbea ca unor ființe iar ele îl răsplăteau cu roade și culoare. Iubea lalelele
și lăsa anume o parcelă generoasă doar pentru a planta bulbii magici apoi
plătea în fiecare primăvară un fotograf care să le redea eternității.
Avusese
un frate mai tânăr care s-a întors din război fără piciorul stâng. Multă vreme
după aceea se trezea plângând de durerea piciorului pierdut și încercau degeaba
să-i explice că nu are cum să îl doară ceva ce nu mai există..
Îmbătrâniseră
amândoi și uneori venea să-și petrecă verile insuportabile într-un apartament
din București în casa încă salvată de mânia demolărilor. Curtea părintească era
imensă, verde, cu fruste și legume pe săturate. Îl obosea însă larma copiilor
care se termina de-abia când se bătea nucul, semn că școala era aproape dar și
frigul așa că tocmea o mașină să-l ducă înapoi acasă.
Uneori,
venea să-i mai tină de urât o verișoară de mamă cu care copilăriseră. Ori de
câte ori se vedeau nu contenea să se mire de puterea acestei femei pe căreia
destinul îi urzise cele mai dureroase momente. Cu mulți ani în urmă își
pierduse cei doi copii încă mici într-un incendiu. Îi găsiseră îmbrățișați în
dulapul din bucătărie, fetița de 5 ani protejând trupul micuț de 3 ani al
fratelui ei... În fiecare duminică urca dealul cimitirului pentru a le vorbi și
nu mai purtase alte haine decât negre. Nu mai avusese alt soț după ce tatăl
micuților plecase, neputând accepta pierderea... crescuse nepoți și botezase
copii dându-le numele copiilor ei, îngrijise frații și surorile care plecaseră
pe rând să se întâlnească cu toți ai lor... Viața ei ar fi putut deveni film
sau roman, ori studiu de caz pentru un psiholog cu experiență.
Cine
știe câte destine poveste ascund oamenii...
Toamna
bunicul curăța curtea, aduna frunzele și crengile uscate și le dădea foc... iar
copilăria mirosea a nuci și a crizanteme amărui, a struguri grei, a pâine
prăjită, a mere coapte și a haine noi de școală...
Acel
septembrie îmbrățișat de zeci de crizanteme avea să fie diferit .
Bunica
devenise parcă și mai mică, din ce în ce mai palidă. Era încă întuneric când se
pregătise să plece spre spital, parcă prea liniște acum de când nepoții
începuseră școala.
Soarele
dădea se răsară pe un cer senin ca o promisiune de revedere. Înainte de a pleca
lăsă pompa din fața casei să curgă câteva secunde în plus și își splălă
îndelung fața, mâinile cu apa rece. Îmbrățisă gradina dintr-o privire și își
imagină nepoții în nuc, râzănd și ciondănindu-se pe cine știe ce fleac și șopti
: „să nu ne luați grădina...”
Îi
punea deseori să cânte, să îi spună poezii iar când cea mai mică începuse să
învețe limba franceză să îi repete cuvintele acelea frumoase pe care nu le
întelegea dar care îi încântau sufletul.
Înaintea
operației își mărturisise o ultimă dorință. Nora îi strecurase pe ascuns o
sticuluță cu cafea, ferind-o de privirile asistentelor, așa cum ea îi dădea pe
furiș copilei, lăsând-o să iși inmoaie buzele în licoarea magică.
Bunica
plecase, la început de toamnă, să se întâlnească cu mezinul ei, îmbrăcat în
alb... cu frații pierduți, cu părinții și străbunii. Murise cu ochii deschiși
în care se oglindea cerul incă senin de septembrie, o toamnă care schimbase
totul în jur, jefund copacii de frunze și de râsul copiilor.
Murise
cu gândul la grădina care scăpase ca prin minune de urgia demolărilor datorită
jertfei de la finalul acelui an în care oamenii nu au mai putut să tacă.
Fata
se trezi din visul de o clipă... era surprinsă să vadă că ațipise câteva
ceasuri bune... privi mirată câmpul ud, de un verde tulburător. Înfloriseră
dintr-o dată, pe neaşteptate, ca şi cum vara se insinuase fără preaviz şi fără
echivoc.
Doar norii grei care stăteau să
izbucnească în lacrimi le întunecau roşul aprins, de inimă care a bătut prea
repede, prea tare…roşul care face ca verdele să fie mai viu, aproape palpabil.
Roşul
pe care, cu timpul - când învaţă că sunt
frumoase - femeile îl poartă pe buze...
Bătăi de inimi răsfirate haotic printre
spicele crude, atât cât poate cuprinde privirea unui om tânăr.
Dezlăntuită, ploaia de vara îşi propusese parcă să le infrânga tulpinile
fragede iar linia orizontului se întunecase delimitând dunga de tirstețe
nesfârșită a câmpiei de celălalt capăt al lumii.
Trenul
oprise din nou în mijlocul liniștii verzi sub care soarele stătea la pândă, după
lupta în care fiecare emisferă își câștigă dreptul la visare sau la miracol și
toate par cu putință.
Deschise
cu grijă rucsacul mic, negru, de care nu se despărțea în nicio călătorie și
scoase fără zgomot bloc-notesul spiralat, nedatat cu coperți trandafirii.
Aavusese
întotdeauna un scris ordonat, citeț, ușor înclinat spre dreapta.
Scrisese
de-a lungul anilor sute de scrisori de mână și cerneala a dat viață cuvintelor.
Stropi de albastru ca picăturile de ploaie fără de care viața însăși nu ar
fi...
Scrisese
zâmbind, plângând, cu emoție, cu nerăbdare și teamă, cu naivitate și
recunoștință, cu dor și cu durere, cu bucurie și speranță... zeci de scrisori
în limba franceză, cu nostalgie și mirare, cu egoisim și indulgeță, cu tristețe
și cu zadarnice așteptări, întru dragoste sau pentru uitare, scrisori de rămas
bun și de bun venit, de despărțiri definitive și de noi întâlniri. Pentru mult
timp, anotimpurile îi intrau mai intâi în cutia poștală, devenită parte din ea,
ca o prelungire a mâinii, așteptând mereu cu nerăbdare să-i dăruiască
răspunsuri. Unele nu au venit niciodată, altele prea târziu.
Plicuri
mici și mari îi înveliseră bătăile inimii... Mașini, trenuri și avioane le
purtaseră departe... Lipise sute de timbre pentru a-și pecetlui promisiunile,
tăcerile, zborul. Eșarfe de cer senin.
Pe
masuța compartimentului, în lumina nouă fata notă cu grabă, de teamă ca Muza să
nu fugă, cu litere rotunjite, aproape scolărești...
dezleagă-mă
de flori
pierdute-n
lumea toată,
descântă-mă
de focuri
ce
au mocnit mereu
mai
lasă-mă să zbor înalt,
încă
o dată,
acolo
unde singur,
plânge
Prometeu!
am
totul când luna se aprinde
și
sunt nimic când zorii
mă
apun
iar
dimineata albă
de
tâmple mă cuprinde
dar
nu mai am petale să îi spun...
În
aşteptarea dimineţii, macii plecaseră capul... Ploaia rece câştigase aparent
bătalia aceasta, dar ei vor răsări din nou, cândva.
Unde este verde, sunt visuri.
