Cândva, vei descifra tainele neprețuite ale literelor, le vei înțelege misterul, însemnătatea, frumusețea, puterea.
Atunci, când tu vei fi destul de curioasă să pui întrebari, să vrei să știi cine apare prin fotografiile de demult, când vei începe să ai amintiri și vei vrea să știi totul despre lume, mi-ar plăcea să citești aceste rânduri, scrise într-o zi de toamnă târzie, de început de miracol, de suflet nou, de viață care schimbă totul în jur.
Prima ta victorie s-a petrecut deja: primul strigăt de viață, de luptă câștigată, de bucurie infinită a părinților care au așteptat mult, au visat mult, pregătindu-se pentru întâlnirea cu tine. Cea mai importantă întâlnire. Cu nerăbdare, cu emoție și candoare, cu temeri și întrebări, cu inima plină.
Așa începe aventura noii vieți: cu inimile lor deschise, picurând mereu în tine stropi de dragoste, de curiozitate, de grijă, de teamă, de nerăbdare, de atentie; stropi de curaj, de oboseală, de caldură, de bucurie, de nopți nedormite, de povești de demult; stropi de alint, de uimire, de dor, de amintiri dragi, de fascinație pentru tot ceea ce urmează să faci, să rostești... da, vor uita mult, dar primul "Mama/Tata" li se vor întipări pentru totdeauna, vii, în fibra ființei lor, definindu-i, ca și cum până atunci nu ar fi purtat vreun nume.
Și ei vor învăța, în fiecare zi câte puțin, cum să-și merite noile nume, cum să le poarte, cum să le desăvârșească.
Iar tu, sub privirile lor mereu atente, calde mereu, vei avea atâtea lucruri de aflat, de descoperit, de învins, de cucerit, de oferit, de visat înalt, de împlinit.
Curaj, Lumea îți aparține!
Cu drag, nepoatei mele Sarah Nicole, cu nerabdarea primei întâlniri! :)
sâmbătă, 26 noiembrie 2016
sâmbătă, 19 noiembrie 2016
Zbatere-n veac
toate sunetele
mi se sparg de tâmple
ca-ntr-un blestem.
În corul îngerilor
cineva tușește indecent:
o diversiune politică?
la marginea timpului
un pumn de cenușă verde,
bolborosind ceva
despre Adevăr.
mi se sparg de tâmple
ca-ntr-un blestem.
În corul îngerilor
cineva tușește indecent:
o diversiune politică?
la marginea timpului
un pumn de cenușă verde,
bolborosind ceva
despre Adevăr.
duminică, 13 noiembrie 2016
Cum l-am "întâlnit" pe Petru Creția
Primăvara invadase Sala Amfiteatrului... m-am așezat ca de obicei la fereastră, undeva la mijlocul sălii, pentru a mă pierde printre restul studenților îndreptățiți să fie acolo.
Pe măsură ce locurile începeau să se ocupe, mi-am dat seama că primăvara venise într-adevăr, umplându-mi ochii cu imaginea copleșitoare a magnoliilor din curtea interioară a Universității... un amestec superb de alb-roz și verde crud, plutind parcă amețitor de înalt, către cer. Îi mai văzusem prin oraș și mă tulburase silueta lor impecabilă, princiară, însă nu-mi imaginasem că se pot înalța atât de mult, atingându-mi privirea, ca un nou coleg de grupă sau poate doar întâmplător insinuat, fără să-și dea seama că este imposibil să treacă neobservat, cu ramurile-i zvelte, pe care cerul picurase dintotdeauna stropi de apă vie.
Vocea profesorului m-a trezit din visare... își începusul cursul cu un fragment care se potrivea perfect cu lumina blândă din Amfiteatru, cu primăvara nouă din inima mea, cu silueta maiestuoasă a magnoliei.
Profesorul ne vorbea admirativ (cum altfel?) despre Petru Creția, îndemnându-ne să-l citim cu atenție, să-i descoperim "Norii", "Luminile si umbrele sufletului"...
După curs, m-am oprit la bibilotecă, sperând să-l fac pe studentul "de serviciu" să înțeleagă că deși nu am legitimația potrivită, nu am intenția de a face vreun rău lui/cărților:
"Ești colegă cu noi?"
"Nu, dar chiar vreau să citesc cartea asta."
"De unde ai auzit de acest autor?"
"De la cursul de Literatura contemporana de azi", i-am raspuns sincer, ca la școală, sperând că "intergatoriul" se va sfârsi curând și voi primi cartea.
"Deci nu doar că vrei cărti de la noi, mergi și la cursurile noastre", îmi zâmbi el amuzat cumva de situație, aducandu-mi totuși din depozit "Poezia", cu mențiunea că o pot lua doar în sala de Lectură... am urcat un pic dezamagită la locul "meu" din sală, sperând să am timp să citesc cât mai mult din cartea care dăruia suflet... sala de lectură care îmi devenise atât de dragă, ca un refugiu necesar, în care mă aștepta mereu locul de la fereastră - de unde toate anotimpurile se vedeau altfel... "Poezie, Tebă cu o sută de porți, cu o sută de flăcări, cetate etern opulentă, etern jefuită,prădată de hoți singuratici, sub un cer nemilos... Poezie, arhaic și umed Olimp..."
Cumva, cu promisiunea fermă că luni dimineața voi înapoia cartea în bună stare, studentul de la Litere mi-a dat voie să o iau acasă... i-am transcris toate paginile, într-un caiet cu foi veline, cu emoție si teama de a nu pierde vreun paragraf... da, primăvara venise cu două nopți albe, cu magnolii despletite, cu litere rotunde, aproape școlărești, cu bucuria și emoția întâlnirii unui suflet nemărginit.
sâmbătă, 5 noiembrie 2016
Do you want to save the changes?
Fiecare zi e un loz în plic. Pe care ai voie să-l deschizi doar cu puțin timp înainte de miezul nopții.
Acum începe lupta. O luptă contra - cronometru, deseori o luptă cu tine însuți. Și lupta începe cu alarma nesuferită a ceasului, cu "mai stau 5 minute", cu gustul amărui al cafelei, uneori pe fugă. O luptă cu minutele, cu traficul, cu pisica 13, cu ploaia, cu restul Lumii. Prelungită de obicei până spre apus, când îți dai seama că timpul ți-a zburat iar printre degete, că ți-au mai rămas lucruri nerezolvate, că nu ai găsit nici un moment pentru tine... Și lupta devine aspră, inegală sau nedreaptă, în tranșee aglomerate, acerbă, cu arme ciudate, inutilă, dintr-un război care nu e al tău.
Târziu, când soarele iși va fi încheiat de mult misiunea zilei și o nouă cafea e gata de luptă în cealaltă emisferă, rememorezi momentele zilei tale într-un Word imaginar care nu are nici o opțiune de editare activă, să poți apasa undo, delete, align , text color sau macar spelling check ca să te asiguri că nu ai încalcat grav vreo regulă de bază. Tot ce speri e că la final, când ai aflat rezultatul lozului, vei fi întrebat: "Do you want to save the changes?" ca să poți decide ce/ dacă vrei sa păstrezi ceva din acest fișier complicat.
Iar mâine vei scrie o pagină fară cusur. Poți.
Acum începe lupta. O luptă contra - cronometru, deseori o luptă cu tine însuți. Și lupta începe cu alarma nesuferită a ceasului, cu "mai stau 5 minute", cu gustul amărui al cafelei, uneori pe fugă. O luptă cu minutele, cu traficul, cu pisica 13, cu ploaia, cu restul Lumii. Prelungită de obicei până spre apus, când îți dai seama că timpul ți-a zburat iar printre degete, că ți-au mai rămas lucruri nerezolvate, că nu ai găsit nici un moment pentru tine... Și lupta devine aspră, inegală sau nedreaptă, în tranșee aglomerate, acerbă, cu arme ciudate, inutilă, dintr-un război care nu e al tău.
Târziu, când soarele iși va fi încheiat de mult misiunea zilei și o nouă cafea e gata de luptă în cealaltă emisferă, rememorezi momentele zilei tale într-un Word imaginar care nu are nici o opțiune de editare activă, să poți apasa undo, delete, align , text color sau macar spelling check ca să te asiguri că nu ai încalcat grav vreo regulă de bază. Tot ce speri e că la final, când ai aflat rezultatul lozului, vei fi întrebat: "Do you want to save the changes?" ca să poți decide ce/ dacă vrei sa păstrezi ceva din acest fișier complicat.
Iar mâine vei scrie o pagină fară cusur. Poți.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)