Suntem precum anotimpurile.
ne tinem unii altora de cald, de frumos, de sete, de ploi, de soare, de liniște, de drag, de liniște.
Ne ducem dorul, ne simțim zâmbetul, fricile, ne așteptăm venirile, întoarcerile, ne auzim unii altora bătăile inimii, așteptând flori, sau zăpezi
Regretăm plecările, despărțirile, tăcerile.
Ne rănim reciproc, ne iertăm unii pe ceilalți, uităm... Ne uităm.
Nu știu ce anotimp sunt în viețile altora, sper ca noi toți, că am fost/sunt/ voi mai fi câte puțin din fiecare, cu toate ale lor... cu verde și rosu și alb...
Vine un moment în care anotimpurile nu mai seamănă cu ce știai... Un moment in care iernile se adună... și atunci îți dai seama că adverbele au semnificații diferite pentru fiecare dintre noi, că "mereu", "uneori", "pentru totdeauna" ale tale îți aparțin doar ție... Că fiecare început este ireversibil, la fel și
Dar dacă esti norocos anotimpurile se tot adună și te învață toate, câte ceva.
Și sper că acest anotimp să fie blând și îngăduitor... iar Muza să vină des, ca să mai pot scrie, așa cum (m)am promis...
sunt o castanie primătoamnă,
un verb reflexiv la perfectul compus
când am uitat iubirea ce înseamnă
și totul a rămas, năvalnic, de spus...
