Ispita ploii

am chemat un înger
la cină.
dansez în forma picăturii
de ploaie.

pacatul meu s-a-ntrupat
în floarea marului.
nu mă pedepsiți
pentru fructul de-abia zărit
printre albe, trandafirii
petale!

Fiat lux!

Când ajungi acasă aprinzi lumina. Sau televizorul. Computerul. O țigară. Oricum, sigur aprinzi ceva. Avem nevoie de lumină, de zgomot, de ceva adrenalina, de restul lumii.
În bucurie și în tristețe aprindem lumini.
Pentru noi, pentru ceilalți, pentru cei care nu mai sunt.
De Înviere bucuria nu va fi doar aceea de a lua Lumină, ci și de a o pastra. În mulțimea care vine să o primească cu gând bun în ceasul alb al nopții, vei vrea sa protejezi flacara vie până acasă. Dar lupta de-abia acum începe: să păstrezi Lumina deplină, să o dăruiești întreagă, să te lepezi de ispite, să o simți puternică în momentele tale cele mai grele, să îți lumineze chipul când inima îți cântă.
Să ne fie Lumină cu bucurie, mereu!

"..un tren de seară"

Uneori totul (îmi) pare un film vazut demult. O carte citită cândva într-o vacanță de vară, când mintea și sufletul de om tânar au avut răgaz să trăiască intens fiecare capitol. Să îmbrățișeze fiecare personaj în parte. Să le învete replicile pe de rost. Să își imagineze locuri, chipuri, zâmbete, sunete și culori. Să le memoreze numele și vocile rostind cuvinte în diverse limbi ale lumii, învătand mereu de la toți câte un strop de viața, cu bucuria celui care știe că oamenii buni ți se așează în inimă pentru totdeauna.
Drumul către/ dinspre orașul cu suflet dura o zi sau o noapte întreagă, cu trenul. Un drum care cerea rabdare, atenție și un strop de curaj. Curaj pe care nu cred ca l-aș mai avea azi, în timpurile ceva mai... agitate de acum. Sau poate doar (tot) mintea și sufletul de om tânar erau motivele pentru care nu mă încerca deloc teama. Ore întregi petrecute în mișcare, lângă oameni necunoscuți, ascultându-le poveștile de viață sau privind în liniște anotimpurile de la fereastra unui tren de seara... Acum, le-aș fotografia cu un telefon complicat. Atunci, le-am privit cu inima. De fiecare dată cu nerăbdarea de a ajunge (și într-un sens și în celalalt) acasa. Căci inima unui om tânar poate avea două case...
Deseori, totul pare un film din trecut, văzut la un cinematograf inchis la un moment dat din lipsă de public...
Un film cu personaje inedite, cu primăveri timpurii și magnolii impunătoare.
Cu oameni talentați, din mainile și sufletele cărora ieșeau peisaje superbe, icoane vii, versuri perfecte și sunete tulburătoare, depline.
Cu straduțe înguste, pavate, cu cafenele tumultoase și biserici vechi.
Cu parcuri imense, care mă indepartau o vreme de lume. Cu Dilema.
Cu maci proaspeți, cu târguri de vechituri, cu castani falnici și magazine șic.Fără Mall-uri.
Cu tramvaie galbene și albastre ducându-mă  uneori către necunoscut.
Cu anticariate prietenoase, cu roze delicate, cu galerii de artă dichisite.
Cu cinematografe, teatre și multe concerte. Studenti și muzică bună.
Cu case-muzeu calde, cu grădini îngrijite. Cu veri blande, cu cofetării din vechi.
Cu piețe largi, cu sute de porumbei care nu se sfiau să te atingă.
Canalul, cu maluri verzi, străjuite de banci tacute și poduri maiestuoase.
Cu avioane decolând și aterizand cu precizie, însoțind norii cu vise înalte, a păsarii întoarsă din plin zbor.
Un film sau o carte pentru mai târziu, când mintea și sufletul de om mare vor avea nevoie și timp să aștearnă toamna târzie între coperți.

"Inimă, fii simplă..."

Ne dorim mereu mai mult, mai mare, mai scump, mai curând.
Vrem să câștigăm mai bine, să cheltuim mai mult, să ocupăm posturi cu nume complicate, greu de tradus în limba română.
Trăim în viitor, construind planuri pentru mai târziu, când totul va fi (poate) mai bine.
Investim în telefoane și mașini scumpe, în haine cu etichete fistichii, în accesorii inutile, în case prea mari, prea reci.
Lucrurile simple, firești nu ne mai spun nimic, nu ne mai impresionează, nu se potrivesc cu programul nostru de oameni ocupați, grăbiți, complicați, importanți.
Da, au înflorit copacii. Și ce dacă, nu înfloresc in fiecare an?
De câte ori, în ultimii (poate mulți) ani ați privit cu atenție miracolul unui copac înflorit? Al copacului care a învins iarna și în singurătatea lui a izbucnit nu în lacrimi (cum am face noi dupa o iarna grea) ci în muguri, frunze și flori. Ca un strigăt de infinită bucurie, de viață nestăvilită care cucerește cu demnitate fiecare anotimp.
Așteptăm totul, plănuim totul, analizăm totul. Iar în fuga asta nebună după orice și nimic în esență, uităm totul.
Complicăm fiecare pas, devenim greu de mulțumit, alergând mereu după altceva.
Uităm că mai bine e dușmanul binelui, că mai puțin poate însemna mai mult.
Și între timp ne despărțim de oameni dragi, ne cresc copiii pe nesimțite, ne îndepărtăm de natură, de prieteni, de valurile firești ale mării, de cele mai simple momente de bucurie, de muzica inimii care știa să bată zâmbid.
Oprește-te o vreme, stai pe o bancă. Respiră și privește cerul printre ramurile vii ale unui copac și bucură-te!  Viața ta e acum și aici.
Căci "Lucrurile simple nu se pot dovedi.."
In memoriam Coca Rusu... Zbor lin!