La început au fost stropi de cafea. Picături pe care bunica mă lăsa să îi gust din ceașca ei mică...nu cred că aveam mai mult de 3-4 ani dar știu că mă fascinau în egală măsură mirosul și gustul ei. Probabil mama nu era foarte încântată că încep să am astfel de obiceiuri la vârsta aceea, dar îmi îngăduia alintul bunicii... "cum aș putea întoarce copilul care-am fost?"
Prin liceu (din nou, cred că mama nu era prea bucuroasă) am decis (cu voia ei, totuși) să beau uneori cafea, apoi tot mai des și la un moment dat, zilnic - ca orice viciu care se cerea...îndelung exersat.
Am avut, în timp, tot felul de cești, cănuțe și căni doar ale mele, multe primite cadou de la prieteni dragi...pe unele le-am purtat cu mine mereu, sute și sute de kilometri, protejându-le, ori de căte ori viața o cerea...cu linii zvelte sau robuste, cu desene delicate sau haioase, cu povești romantice sau amuzante, din Regate de demult sau dintotdeauna. În oglinda lor mi-am făcut iluzii, am avut așteptări, emoții sau temeri...pe multe le am și acum aproape, ca pe niște martori tăcuți ai unor pași pe care nici nu pot și nici nu vreau să-i întorc: "...sunt aripa deschisă spre plecare/ a păsării întoarsă dintr-un zbor."
De ceva timp însă, dimineața începe cu o cană cu maci. Uneori în tihnă, deseori în grabă, iar cafeaua și macii ei par că știu totul despre mine, însoțindu-mi lecturile, muzica preferată, încercările scrisului, alungănd nori sau privind răsărituri. Nu (mai) e doar viciu în sensul strict al cuvântului,căci este între noi o prietenie "de o viață", în care doar două perioade mai lungi ne-au îndepărtat, cu bucurie.
Poate toți avem câte o "cană cu maci", sau poate doar femeile au nevoie de astfel de obiecte/ motive, atașându-se de ele, deslușind simboluri, deși mai toate știu că nu doar formele contează., ca puzzle-ul este uneori complicat.
Da, chiar cred că în tăcerile prelungi ale unei căni de cafea, poți găsi răspunsuri.
Sau măcar un strop de curaj, pentru o altă zi în care totul pare posibil.
