Mă însoțeau mai mereu o câte carte sau o revistă pe care nu ezitam să le abandonez dacă vecinii de călătorie reușeau să mă atragă în conversații interesante. Da, în lungile călătorii cu trenul am aflat multe povești de viață.
Orașul m-a copleșit (de) la început. Și oamenii, în aproape egală măsură. În prag de octombrie orașul fremăta de visuri tinere, ale studenților veniți de pretutindeni, deciși să cucerească "lumea".
La întrebarea mea timidă despre cum pot ajunge la Universitate, o doamnă între două vârste (mai mult spre a treia) mi-a explicat cum, apoi s-a hotarât să mă conducă până acolo, căci oricum "n-am mai fost de multă vreme prin centru și am abonament pe toate liniile". În tramvaiul galben, cu mintea și sufletul de atunci, la nici 19 ani (dar și de acum), gestul acesta mi s-a părut foarte emoționant . Și cred tot mai mult nu doar că timpurile/ vremurile se schimbă ci mai ales oamenii.
În serile lungi de iarnă (deși în zona aceea iernile nu sunt așa aspre) în care nu ieșeam prea mult, o unguroaică frumoasă, ne cânta la chitară pe holul căminului, cu noi așezați turcește, ascultându-i vocea angelică, melodii in ungurește, română sau engleză, deseori melodiile Cenaclului Flacăra... Iar Sorana, in ultimul an la Litere, îmi împrumuta mereu cărți grozave, pe care le citeam pe banca "mea" din Parcul Botanic, în weekend-urile în care mai toti colegii mergeau acasă.
Tot atunci, la începutul studenției, l-am văzut și auzit pentru prima dată pe Goran Bregović... și i-am "întâlnit" pe Joan Baez, Vaya Con Dios, U2, Mike Oldfield, The Moody Blues, Sting și mulți alții.
Apoi, câțiva ani mai târziu, într-o toamnă caldă și prietenoasă, mi-am căutat primul loc de muncă. Interviul în enegleză mersese bine deși angajatorul, un canadian de origine română nu era genul prea vorbăreț. La un moment dat, a ieșit din birou pentru a vorbi la telefon iar eu mi-am făcut curaj și m-am întors către peretele transparent, cu totul din sticlă. Într-o sală imensă, scăldată în lumina blândă a soarelui de septembrie, în fața unor șevalete înalte, vreo zece artiști de toate vârstele pictau/ restaurau, în stil romantic, diverse piese de mobilier. În cei doi ani petrecuți alături de ei, am aflat multe despre artă, despre pasiune și talent, despre culori și umbre iar unii mi-au devenit prieteni pe viață, căci distanța nu poate împiedica gândul bun. Cândva, un pian vechi mi-a cântat doar mie din "Promenada", un tablou însuflețit de Musorgski...
Iar anul acesta se împlinesc 20 de ani de la prima toamnă văzută din tren..."O lume de 20 de ani", una dintre melodiile ascultate des pe holurile caminului studențesc:"nelămurită să rămână/ fie taina mea, fie taina mea/ n-o împart cu nimenea..." Dincolo de nostalgia vârstei și a orașului cu suflet, nu mă simt în căutarea unui paradis pierdut... port cu mine locuri și oameni și trăiri despre care le voi putea povesti lor când vor mai crește sau când vor vrea să le afle.
Căci "Amintirile sunt o muzică ce ne vine de undeva dincolo de orizont"*...
(*Garabet Ibrăileanu)
