Noi nu (mai) avem bicicletă. A fetiței "i-a rămas mică" și am dat-o altor copii iar cea a tatălui ei a fost furată (culmea, dintr-o boxă inchisă) acum câțiva ani și nici unul dintre ei nu a vrut alta. Totuși, în fața ușii noastre, stă mereu parcată o bicicletă de adolescent/ adult și nu știu a cui este. Un etaj mai jos, scara este "împodobită" nu cu una ci cu alte trei-patru biciclete, tot mari, suprapuse pe balustradă, îngustând mult spațiul necesar trecerii. De la începutul verii și până azi urcatul/ coborâtul scării poate fi o adevărată aventură mai ales dacă ai un copil mic în brațe/de mână, un cărucior sau o tricicletă, niște sacoșe eventual vreun bidon mare cu apă (în orașul meu cumpărăm multă apă de vreo zece ani încoace, nu "de fitze", ci de nevoie). Dacă nu mai ești prea tânăr sau ai câteva kg în plus zici "Doamne' ajută" că ai ajuns cu bine la parter (sunt și acolo biciclete, firește) sau în casă fără să te împiedici de vreuna. M-am întrebat nu o dată, retoric, ale cui or fi, dar n-am bătut la ușile vecinilor să îi rog să le ia din fața ușii mele, nu am făcut vreo sesizare la administratorul blocului, nu am lipit afiș la avizier, etc. E neplăcut dar nu insuportabil și cum vremea bună probabil nu va mai ține mult, mă gândesc că bicicletele își vor găsi alte "parcări", mai ales că toate etajele sunt prevăzute, din fericire, cu balcoane individuale și uscătoare comune.
Noi nu avem deocamdată biciclete. Alții au. Este dreptul lor. Noi suntem o familie standard, tradițională. Alții nu sunt. Este dreptul lor. Atât timp cât bicicletele lor/ convingerile lor nu intră într-un conflict real și cu consecințe vizibile cu viața/ familia mea, nu cred că avem nevoie de modificarea Constituției. Nu acum, nu în țara asta care are, în an Centenar, cel puțin alte 100 de probleme adevărate de rezolvat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu