Omnia mea mecum porto (sau nostalgii de primăvară)

Se spune că timpul este singurul în măsură să așeze lucrurile la locul lor, să le dea valoare, să le dea sens, să le prefacă-n mari bucurii. Se mai spune și că tinerețea este vârsta veșnică a sufletului, dacă ești îndeajuns de înțelept să o păstrezi.
Da, Timpul vindecă, uită, șlefuiește, alină, estompează, înțelege, împlinește, crede, găsește răspunsuri și soluții. Iartă.
Poate că nostalgia e o stare specifică maturității, deși un adolescent de liceu își poate aminti cu oarecare melancolie de jocurile copilăriei. Subiectivă, memoria ne întoarce deseori în momentele noastre dragi, încă vii.
Și atunci ți se face dor de curtea bunicilor, de vacanța mare, de mere roșii culese de mâinile tale și mâncate pe loc, de un serial animat, de scrisorile în franceză, de telefonul cu monede, de emoțiile examenelor, de tramvaiul 4, de versuri albe și prieteni de departe.
Rabdarea însă este o virtute care se învață greu sau deloc.
Ne dorim să trăim mult, dar să nu îmbătrânim. Cerem a doua (a n-a) șansă însă nu facem nimic diferit în esență. Așteptăm naivi ca lumea să se schimbe pentru noi.
Suntem mult mai dispuși să fim complimentați pentru fleacuri decât criticați pentru ceea ce contează. Sau, mai grav, credem că știm totul despre toate, că nu mai avem nimic de învățat. Punem preț pe orice, crezând că totul se poate cumpăra, dar uităm să investim în noi și în ceilalți ce e nevoie cu adevărat: Timp.
Învățăm târziu sau niciodată că tot ceea ce avem purtăm cu noi, în noi. Că putem pierde totul într-o clipă, dar că ceea ce știm, simțim, vedem și gândim este tot ceea ce contează. Că nimeni nu ne poate lua ce am învățat, am citit și văzut. Cu mintea, cu ochii, cu sufletul. Că nu ar trebui să permitem nimănui să ne eticheteze în grabă. Și că avem întotdeauna dreptul la propriile opinii.

Dreptul la recurs

Primavara orbise
și m-a chemat la judecată
(sub pseudonim, firește)
pretinzându-mi impozit
pe cratime și mai ales
pe virgule.
E doar o zi
de la marginea timpului,
înnodată în palma mea
stângă.

Orașul cu... de toate

Pași grăbiți. Zgomot. Culori și sunete derulate intens, pe repede-inainte. Atenție distributivă. Nerăbdare.Trafic (deseori) infernal.
Degete precise, atingând ecrane complicate. Care să îți ofere răspunsuri la toate intrebările: cum ajungi in punctul x, unde/ ce să mănânci, cât e ceasul, cheamă un taxi, cursul valutar, timpul probabil, hărți infinite, scorul meciului de aseară. Degete și minți căutând febril răspunsuri pe ecranele din ce în ce mai inteligente, imperios necesare în cele 3-4 ore către/ dinspre serviciu.
Priviri in jos, chiar și în timpul mersului. Ghiocei. Promisiuni.
Birouri turn, multă sticlă, claxoane nervoase, rutină, rom-engleză bizară.
Amestec de frânturi de cuvinte în diverse limbi ale unei Lumi veșnic neobosită, diferită mereu, avidă de mai mult, mai curând, mai altfel. Oameni. Mulți. Veniți de oriunde.
Haine pestrițe, uneori caraghioase sau doar neînțelese, gesturi ciudate, bune maniere luate în râs, ca orice altceva demodat, inutil.
(prea multe) Mall-uri. La indigo. Multă cafea. Mult kitsch. Muzică tembelă.
O întrecere permanentă cu timpul, cu restul lumii, cu semafoarele, cu ploaia.
Cu tine însuți.
Parcuri ample, străzi înguste, pavate; muzică vie, cladiri cu suflet, prăjituri franțuzești, cărti bune, un strop de liniște și multă istorie.
Pași grăbiți. Priviri în pământ. Tăceri. Așteptări.
De toate.

Rugă

Singură într-o lume
mincinoasă,
caut raza unui Adevăr.

Doamne, fă mai lesne
să rodească
pacătoase,
florile de măr.

Au rodit deja
și stau să cadă
de pe creanga strâmbă,
pe pământ,
Merele cu coaja sângerie,
care-abia încape
în Cuvânt.

"Verde crud, verde crud…"

Avem tradiții și obiceiuri și datini frumoase, inedite.
Avem Legende și povești și sărbători profunde.
Avem basme și proverbe și ghicitori cu tâlc.
Avem haine și dansuri și strigături cu farmec.
Avem nume vechi, care păstrează vie amintirea străbunicilor nostri.
Avem o limbă expresivă, bogată, deplină.
Avem multe care îi atrag și fascinează pe ceilalți, pe care le cred "exotice".
Nu, nu suntem mai grozavi decât alții, dar nici nu avem vreun motiv de rușine în fața Lumii.
Deși alegem să le copiem și împrumutăm pe ale altora, știm încă să ne bucurăm de ale noastre, care nu sunt puține și care ne leagă cu rădăcini adânci de propria istorie.
Avem  Meșterul Manole, Sînzienele, Călușarii, Sorcova, Ouăle încoindeiate;
Avem Colindatul, Scăldătoarea, Ceramica de Horezu, Fetele de la Căpâlna;
Avem Zburătorul, Rusaliile, Ciocârlia și Rapsodiile, Porțile de Maramureș;
Avem Ia națională, Carul cu boi, Dragobetele, Bradul, Miorița,Trei Ierarhi;
Avem Luceafarul, Doinele, Nuielușa lui Moș Nicolae, Ursitoarele, Masa Tăcerii.
Avem Mărțișorul, simbol al iubirii și purității deopotrivă, al primăverii mult așteptate.
Avem nu (doar) datoria ci mai ales onoarea de a le descoperi, de a nu lăsa nimic din toate astea în urmă, de a le păstra vii, de a ni le apropia de minte și mai ales de inimă, pentru a ne putea înțelege cu Adevărat trecutul.

Stropi de lumină

 Dacă un Om te-a invitat în casa lui, consideră-te norocos și lasă prejudecățile, aparențele și așteptările pe drum.
Cât timp îți pregătește o cafea, încearcă să-i descoperi povestea. Toți avem una.
Dacă vrei să cunoști un om, aruncă o privire și la biblioteca lui. La colecția lui de CD-uri. La albumul de fotografii, la obiectele mici, așezate pe rafturi. Toate sunt martori importanți ai sufletului său, ai minții sale, care au avut putere, răbdare, nevoie, bucuria de a le aduna pe toate, de a le depăși, de a le înțelege, de a le învinge.
Când cineva îți deschide ușa cu Adevărat, nu ezita să îl întrebi despre tabloul din hol, despre fotografiile vechi, să îi ceri cu împrumut o carte care te-a atras, sau o altă întâlnire. E nevoie de timp.
Și dacă poți, încearcă să nu îl judeci după coperți.
Oricât de mult vei fi citit până acum, cu siguranță ai învățat că oamenii nu sunt niște cărți deschise.

" Cărțile sunt ca oamenii. Pe multe le întâlnesti la tot pasul, dar nu-ți produc nici o impresie: le uiți imediat. Cu unele te întâlnești de nevoie. Altele îți atrag atenția, dar după ce le rasfoiești nu ți se mai par la fel de interesante și le așezi înapoi pe raft. Sunt cărți care nu te încântă, dar le citesti în speranța că până la final ceva o sa se schimbe. Sunt altele pe care îți amintești că le-ai iubit, dar acum nu-ți mai spun nimic, și câteva care pur și simplu n-au vrut să te iubească. Dar sunt și cărți de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat și totuși le duci atât de tare dorul…"

(Colecția Cartea de pe noptieră, Humanitas)

Sens Unic

Când învățații Egiptului Antic așezau cu grijă hieroglife cursive și miniaturi frumos colorate cu siguranță nu și-au imaginat ce influență va avea Papirusul lor asupra istoriei chiar și după câteva mii de ani, nici că Cele zece porunci redactate înaintea Exodului vor schimba destinul Omenirii.
Deși interpretat ușor diferit în cele mai răspândite religii ale Lumii, Decalogul este fără îndoială, un document care stă la baza multor legislații civice, iar valorile morale ale acestuia se regăsesc în codurile de conduită ale multor țări de azi.
Cele mai multe dintre cele 10 reguli au devenit in istoria modernă legi de bază ale societăților democrate. Mă întreb dacă n-ar fi timpul ca noile generații să-și însușească aceste reguli (și) "în oglindă":
Să nu te lași mințit.
Să nu te lași furat.
Să nu te lași defăimat.
Să spui ce crezi, ce simți, ce gândești cu Adevărat.
Și nu uita că binele se poate întoarce oricând împotriva ta.
Că vanitatea este încă, păcatul preferat al Lumii.
Că tu eși singurul care poate să îi invețe pe oameni cum meriți să se poarte cu tine.
Iar dacă ei uită, amintește-le!
Și că ai dreptul, la o răscruce, să o iei de la capăt. De câte ori este nevoie.

Autoportret

tăcerea a născut
în mine
un pumn de ploaie.
reproșându-mi păcatele
viitoare,
îmi desenează
în palmă
o jumătate de zâmbet
și ultima silabă
a numelui meu.

18 spre necunoscut...

Da, împreună avem 18 ani. Merităm să sărbătorim!
Am devenit adult. Împreună, învățând una de la cealaltă câte puțin în fiecare moment. Uneori, deseori, mai mult eu de la ea.
La început, a fost o mare dragoste pentru copii. Dintodeauna, firească și sinceră. Apoi a fost dorința de a deveni, cândva, dascăl. Pe urmă, dorința și mai puternică de a fi mamă. Abia după răscruce a început lupta. Nu puteam sa îngădui nimănui să îmi răzgândească această menire. Și nu, nu a fost ușor. Asta nu înseamnă însă că aș schimba ceva.
Apoi a venit Vestea, cu valuri de emoții, temeri, bucurie, griji și nerăbdare. Și 9 luni diferite de orice altceva, nebanuite nicicând, de miracol pentru care trupul și mintea și sufletul respiră simultan, intens.
Atunci au început cuvintele, muzica, poveștile, prin globulele vii ale sângelui, prin fiecare bătaie a inimii, timp de 257 de zile. Când ne-am întâlnit  prima dată (o dată compusă din numere prime) ea nu era mică de tot, era mare și rotundă și înaltă și frumoasă, cu degețele cuminți în care le-am recunoscut imediat pe ale mele și nu plângea deloc. Dar o făceam eu pentru amândouă: de neputință, de teamă, de emoție, de infinită bucurie. Se cam lăsase așteptată și era perfectă, mult peste cum mi-o imaginasem, iar eu visez înalt. Îi alesesem numele cu zece ani în urmă, așa că minunea a primit nume de floare, de Zână diafană, de suflet bun.
Pe urmă a fost nu teamă ci o frică viscerală, o luptă intensă cu mine, cu secundele,
o rugăciune fără de sfârșit.
Apoi, când toate s-au limpezit, au venit etapele firești, incredibile, unice, irepetabile, pe care nu le vei găsi în nici o carte, în nici un manual. Și toate, o vreme, sunt primele sau pentru prima dată, noi-nouțe, speciale: strigăt, febră, zâmbet, "mama", pas, zăpadă, nesomn, dințișor, căzătură, tort, brad, îmbrățișare, poveste, gradi, bicicletă, tunsoare, desen, serbare, vacanță, dinte schimbat, școală, "a" mic de mână și iar "Mama"...
Și toate își găsesc loc în celulele vii ale inimii, care nu mai știe să bată altfel, ale minții care le va așeza mereu pe toate astfel încât ei să-i fie mereu bine.
Patru zile de ianuarie alb stau în fiecare an între noile noastre vârste, iar anul acesta am deschis împreună o altă fereastră, ca o promisiune de călătorie interesantă, surprinzătoare, îndelungă, în care "mai e totul de spus, de făcut."

Aici este (și) țara mea

Da, sunt român!
Și admit că, dincolo de toate lipsurile, defectele și metehnele acestui popor, îi găsesc calităti, circumstanțe atenuante și multe resurse. Îi iubesc limba și arta și tradițiile, așa prigonite cum sunt în ultimele zeci de ani. Îi iubesc literatura și muzica autentică și recunosc fără jenă că mă emoționeză doinele, naiul și multe dintre obiceiurile acestui popor care încă nu-și înțelege/ asumă pe deplin isoria. Căci 24 Ianuarie nu este, în esență, un alt prilej de minivacanță.
Îmi plac papanasii, mămăliga, poalele-n brâu, mucenicii, dulceața de cireșe amare, floarea-de-colț și muzica folk.
Mi-s dragi Rapsodiile, baladele, ciocârliile, simfoniile, basmele, Scrisorile, elegiile, Carul cu boi, Pasarea Măiastră, Anemonele, Poemele Luminii, Ciuleandra, Necuvintele.
Iubesc iile, Mărțișorul, ouăle încondeiate, colindele, Dragobetele, ceramica pictată, porțile sculptate, bisericile din lemn, Sînzienele.
Și chiar dacă e tot mai invadată de neologisme uneori barbare și inutile, limba română îmi pare încă vie, expresivă, demnă.
Căci este singura limbă în care știu și pot să-mi fie dor.


"Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!"

...foarte iarnă

Câteodată (parcă din ce în ce mai rar) ești întrebat: "ce mai faci, cum îți mai este?"
Dacă ai energie, timp și stare să nu te ascunzi după degetul copacului, vorba unui prieten, mai ales când interlocutorul îți pare sincer, probabil că vei răspunde fără complezențe la această întrebare. Dacă ești norocos, poate primești un sfat, o părere obiectivă sau pur și simplu te simți ascultat cu adevarat.
În ultimul (mult) timp , la aceeași rară întrebare, mi-a venit să răspund invariabil:  
"mi-e foarte iarnă."
Nu, nu doar acum de când iarna asta aprigă ne-a invadat hotarele, ci de-o prelungă vreme, fără legatură cu anotimpurile Lumii. Când nu trebuie să răspund intr-un fel anume, "ca la carte" sau macar ca la Cartea bunelor maniere (astăzi?) simt să răspund că îmi este alb, uneori frig și în esență, foarte iarnă.
În urmă cu multi ani, primeam prin poștă de la un Om cu totul special un volum cald de versuri proaspete, vii, pline. Mi-am dorit pe loc ca unele dintre ele sa-mi fi aparținut.
Asta ma duce cu gândul la cea mai stranie și ingrată întrebare școlară: "ce a vrut autorul să spună în opera x?" ca și cum un copil de gimnaziu ar putea să ghicească ce a gandit un anumit scriitor - nu că asta i-ar fi mai usor în adolescență sau mai târziu  - mult mai rezonabile fiind întrebările: "ce ai ințeles tu elev/ student dintr-o anumită operă literară, ce impresie ți-a provocat, care sunt emoțiile și gândurile tale după ce ai citit poezia/ nuvela/ romanul acesta?"
Să revin însă la versuri, pe care mi le-am apropiat imediat de inimă și pe care le redau din memorie, cu precizia celui care înțelege, chiar și neîntrebat - cel puțin de data asta - ce a vrut autorul să spună... "mă trece timpul, parcă tot mai tare/ mă poartă-n amintiri ce nu mai sunt/ mi-e greu să retrăiesc raze de soare/ a caror umbră sfârșesc în pamânt."
Dar daca azi cineva m-ar intreba cum îmi este, i-aș răspunde fără ezitare, că îmi este dor de primăvară, pe care o caut cu adevarat, presimțindu-i miracolul, știind că și ea mă așteaptă, mai blândă, mai în culori, foarte verde.

Ispita zăpezii

privesc pașii desculți
ai iernii.
e un dans al privirilor
prefăcute-n aripi albe.
fluturii zăpezii
îmi învăluie cuvintele

"Unde se duc cocorii când se duc?"

Bunicii știu povești frumoase, cu animale vorbitoare, cu balauri învinși de Feți Frumoși, cu Împărății în care oamenii trăiesc în pace, cu prințese înveșmântate-n fir de aur...
În mintea și sufletul curat de copil, bunicii așează cu grijă și înțelepciune din vechi, povești cu tâlc, amintiri dragi, cele 10 porunci, ghicitori de demult, imagini despre zăpezile de altădată și credința vie că binele învinge mereu, că dreptatea găsește întotdeauna o cale.
Când vârsta poveștilor se așterne cuminte într-un album pe care nu îl mai răsfoiești, ți se face dor de zăpada copilăriei tale.
Recunosc că mă întreb uneori: dacă cocorii se duc în țara cocorilor și cunosc sau găsesc fară îndoieli drumul pănă acolo, unde se duc visurile noastre, iubirile, așteptările, oamenii cîndva dragi, speranțele nerostite, nopțile albe, rugăciunile sincere, chipurile noastre de demult?
Prin tumultul vieții de om mare, printre mere otrăvite, după ce vei fi aflat că binele ți se întoarce uneori împotrivă, că Decalogul pare demodat, cum vei reuși să recunoști drumul bun, potrivit, pe care să se împlinească măcar o parte din listele "de făcut" pe care ți le propui la fiecare final de an?
Da, e timpul să cauți albumul acela uitat... în cutia cu "de toate" poți avea supriza să regăsești chipurile bunicilor, un caiet de teză , o vedere de peste mări și tări, scrisori în franceză și bătăi de inimă încă vii, frumos caligrafiate într-o agendă nedatată...
Este, poate, un alt/ nou început.
Fă-ți curaj, privește departe și Visează înalt!

Colind

ieri îmi ningea
printre cuvinte.
zăpada sângerie
îmi povestea despre
copilăria lui Isus...
azi e Crăciun
în ochii mei
și îngerii-copii
vin să mă colinde.

"Vivo per lei..."

Acum nu foarte mult timp (deși mi se pare o veșnicie de atunci) cineva îmi facea un fel de test psihologic și una dintre întrebări a fost: "când ați cântat/ fredonat ultima dată?" iar eu am răspus aproape firesc, fără ezitare: "Azi."
Da, îmi place sa cânt și o fac zilnic, în gând, uneori în drum spre serviciu sau chiar fredonez prin casă și mi se pare amuzat să ghicesc ce melodie e la radio - poate și ca un exercițiu util de memorie. Unele melodii si versuri pur și simplu mi se lipesc de minte și mă obsedează o vreme..."don't ask me/ what you know it's true..."
Pe majoritatea le știu pe de rost de ani întregi - francezii traduc asta prin "par coeur", englezii prin "by heart" -  și multe chiar mi s-au lipit de inimă. Uneori mă gândesc la inimă ca la o cutie muzicală, cu o memorie fantastică, capabilă să rețină și uneori să redea refrene de demult... un cântec de leagăn, colindele copilăriei, un refren de tabară, un blues de pe vremea adolescenței.... melodiii rock de la concerte din trecut, un vals demodat (?), multă muzică folk care îmi amintește de studenție, coloane sonore ale unor filme grozave, o partitură pentru pian, sau muzica mea preferată care mă face să-mi aud inima bătând.
În urmă cu mulți ani (chiar e o veșnicie de atunci!), răsfoiam niște cărți recent apărute, în căutarea unui cadou pentru un prieten drag, într-o librărie din centrul orașului cu suflet. Se apropia ora inchiderii și pe un fundal muzical cu totul nou pentru mine, o voce îi ruga pe clienți să se indrepte către casa de marcat. M-am apropiat de ieșire uitând să mai cumpăr ceva, vrăjită de muzica pe care nu o auzeam cu urechile ci cu toată ființa.
A doua zi la ora 16.50 eram din nou in librărie, nerabdătoare să o aud. Deși timdă, dorința a învins teama mea de ridicol și am întrebat-o pe o doamnă care lucra acolo cine cânta muzica aceea instrumentală perfectă care însoțea anunțul. Ușor surprinsă de curiozitatea mea doamna s-a interesat și mi-a spus un nume pe care l-am tot repetat spre casă, de teamă ca nu cumva să îl uit. Da, atunci Mike Oldfield mi s-a lipit de inimă, căci o făcea să vibreze, zâmbind.
Nu aveam cum să lipsesc săptămâna trecută de la un spectacol emoționant, inedit, sincer, intitulat sugestiv "Magia Muzicii", în care oameni calzi și talentați au dăruit celor prezenți timp, culoare și bucurie.
 Muzica spune întotdeauna o poveste: în toate limbile Lumii, în toate stările sufletului nostru, în toate etapele minții și ale spiritului, în inimile noastre care dansează sau care așteaptă.

ps. Așa l-am întâlnit pe tânărul tenor Alin Stoica despre care am aflat cu bucurie că și-a petrecut o parte din viață într-un loc foarte drag mie, undeva în Buzău, de care mă leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei și adolescenței...