(Ano)timpurile verbelor

În primii ani de școală lumea noastră e împărțită în trei coordonate temporale care nu lasă loc de nuanțe și interpretări: "când eram mic am învățat să merg pe bicicletă", "acum pot să fac multe lucruri singur" și "când voi fi mare vreau să devin...".
Evident, continuăm să folosim frecvent imperativul exersat temeinic în copilărie: "Dă-mi, fă-mi, adu-mi!"
În gimnaziu ne invadează însă  multitudinea de moduri, timpuri și diateze și ne întrebăm dacă chiar e important să reținem toată avalanșa de gerunzii, participii și  infinitive de vreme ce pe unele nu le vom folosi poate niciodată.
Cu timpul, mai firești ne devin prezentul și viitorul, pentru că azi și mâine (poate și poimâine) sunt cele care contează cu adevărat. În târziul adolescenței/ prima tinerețe ni se lipesc de inimă și adverbele nicicând, pentru totdeauna, cândva și ne punem toate speranțele în timpul viitor: "voi face, voi avea, voi merge".
La un moment dat, printre atâtea valori gramaticale și stilistice, învățăm compromisul condiționalului-optativ, ca pe o necesitate sau ca pe scapare din fața altor moduri și timpuri mai vehemente.
Anii ne îndepărtează uneori (deseori?) de anumite planuri și promisiuni dar mai ales de oameni. "Timpurile" așează peste toate un strat de praf tăcut, amestecat cu  nostalgie sau doar tristețe. Oamenii se (te) uită, semn că nimeni nu este de neînlocuit sau că atunci când nu le mai ești de ajutor, mulți te vor fi uitat.
Și atunci te raportezi tot mai des la timpul trecut, ca la un martor al tuturor timpurilor tale din care ai avut atât de multe de învățat. Căci cel mai greu exercițiu de gramatică ramâne conjugarea propriului a fi.
Iar uitarea, inevitabila uitare, poate fi uneori o binecuvântare.