Un "adversar" care stătea în spatele meu avea chef de vorbă înaintea primei probe și puțin supărat pentru că intuia (corect) că poezia lui Eminescu va fi iar subiect principal, m-a întrebat care este poetul meu român preferat. Ezitând un pic i-am raspuns: "... probabil Blaga". Între timp am fost rugați să păstrăm liniștea și ni s-au adus subiectele.
Peste două zile ne-am reîntâlnit la proba "textului la prima vedere", iar la ieșirea din sală mi-a spus: "E bun Blaga, dar citește-l pe Nichita Stănescu. Sigur îți va plăcea."
După săptămâna aceea petrecută la Iași - un oraș grozav pe care din pacate nu l-am revăzut - i-am urmat sfatul și l-am căutat pe Nichita.
De mai bine de 20 de ani este poetul meu preferat din toate limbile pământului.
Poetul recunoscut deseori doar dupa prenume, poetul necuvintelor, al Îngerului de nenoroc, al frunzei și pasului...
Poetul căruia destinul i-a făcut o mare nedreptate; singurul poet român care, în anul în care m-am născut, a fost nominalizat la Premiul Nobel dar ei, "oamenii întunericului", au avut "grijă" să nu-l obțină. A ramas doar cu Premiul Herder din 1975. Poetul căruia i se dedică prea puțin timp de studiu în manuale, prin doar câteva poezii și mai nimic din eseuri, astfel încât puțini liceeni ajung să și-l apropie de inimă.
Și de 35 de ani limba română e mai putin verde, mai tăcută, mai fără de zbor.
Poate nu ar mai fi trăit până la 85 de ani, dar cu siguranță ar mai fi avut multe de scris, de inventat, de dăruit.
Da, îmi este dor de Nichita.
Căci "nu poti să vezi zâne dacă nu ești zânatic".
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu