În voia peniței sau Scrisoare către noul an

Mi-e drag să scriu. Mi-e dragă cerneala abandonându-se hârtiei albe, albastre sau orice altă culoare li s-ar potrivi gândurilor care stau gata să se aștearnă.
Îmi plac stilourile, dintotdeauna, noi sau vechi, simple sau elegante, care scriu aproape singure tot ceea ce n-aș putea rosti cu voce tare.
Îmi sunt dragi basmele pentru că ele lasă deschisă o poarta Magică: poarta copilăriei fără de vârstă.
Când ea era mică îmi "dicta" povești... când a mai crescut, mi le cerea, seară de seară... povești niciodată citite sau auzite, povești pentru ea, cu personaje inventate de ea, cărora mă străduiam să le dau suflet și culoare..."mami, spune-mi o poveste cu un tren albastru..." Îi vorbeam și trenul prindea aripi, oprea în gări nevăzute, purtând dorințe firești, cu credința că binele învinge, mereu.
Acum le citește singură. Deseori i le citește lui. O privește fascinat, uitând să mai respire și își zâmbesc.
El mă inspiră să scriu versuri... niciodată n-am scris atâta poezie ca în ultimul an și aproape niciodată cu rimă, ca acum. Scriu și timpul se oprește uneori, întorcându-mă către nori și flori cu șapte petale.
Au trecut peste 20 de ani de când îmi vedeam numele alături de cele ale colegilor mei de generație într-o antologie sugestiv intitulată "Dor fără sațiu".
Nu mai știu dacă îmi imaginam atunci că peste două decenii încă voi mai scrie, încă voi mai găsi bucurie în cuvinte.
Am primit, până acum, tot ce mi-am dorit... Asta nu înseamnă că nu îmi fac planuri pentru mine, pentru ei.
Și pentru că tradiția/ superstiția este ca la final de an să-ți pui o dorință pentru anul care își așteaptă răsăriturile, spun: fie ca toate să-și afle loc într-un mic volum, să se așeze firesc una lângă alta. poveste în poveste, scrisoare în scrisoare și să-și găsească drumul către alți iubitori de cuvinte, către alte anotimpuri.

.

Vis de iarnă

am invitat un înger
la cină.
dansez în forma picăturii
de ploaie,
el îmi arată prin
gaura cheii cum înfloresc
pietrele.

binele se naște
în fiecare dimineață
la întâlnirea soarelui
cu luna,
mi-a spus.
atunci, fiecare emisferă
își câștigă dreptul
la visare sau la miracol
 și toate sunt cu putință.

Colindăm, mereu

zăpada se așterne iar, cuminte,
vestind Minunea sfântă de Crăciun!
Profeții-L zăresc în dalbe veșminte,
e timp pentru iubire și gând bun.

privește-te o clipă  în oglindă,
fă-ți timp să stai mai mult pe-afară,
ascultă cu răbdare o colindă,
presară peste măr un strop
de scorțișoară..

dacă mai poți să crezi ca înainte
și n-ai uitat să fii un pic copil,
îți vei simți din nou printre cuvinte,
cum se strecoară sufletul, tiptil...

Zăpada însângerată

Au trecut mulți ani de atunci, cel puțin 15.
Mă pregăteam să vin acasă de Sărbători și am schimbat, ca de obicei, câteva cuvinte cu doamna de la magazinul din cartierul în care locuiam de ceva timp, în orașul cu suflet. Avea cam vârsta părinților mei și o vedeam aproape zilnic.
"Pleci acasă de Crăciun, nu-i așa?" m-a întrebat ea.
"Da, mă voi întoarce pe 4-5 ianuarie, voi avea câteva zile de concediu, merg aproape in fiecare an."
"Ce bine că faci asta", mi-a zâmbit.
"Dumneavoastră ce planuri aveți?", am întrebat-o fără să știu că ar fi fost mai bine să nu.
"Știi noi nu prea sărbătorim... ne-am pierdut fiul în 89 și...avea 19 ani..." apoi a tăcut.
Mi-am cerut scuze iar ea m-a privit în ochi, cu lacrimi în lacrimi și mi-a spus... "Nu îți face griji...măcar voi să..." și nu și-a mai continuat gândul.
Azi i-aș cere din nou iertare. Căci de 29 de ani noi  nu am reușit să continuăm nimic cum ar fi trebuit, cum s-ar fi cuvenit, cum am fi meritat, cum ar fi fost demn în memoria lor și pentru o picătură de speranță a familiilor lor că poate nu a fost în zadar.
Macar noi să. Măcar copiii noștri să.

Precum în cer...

se îmbracă orașul în lumină,
e timpul  marilor întrebări
ale veacului ce va să vină
și va preface totul în uitări.

se învăluie lumea în beteală
eu cred tot mai mult în minuni,
iubirea nu încape-n poleială
și nici nu se înalță din genuni.

Inima din bradul de Crăciun

Portocalele se rostogoliseră pe câmpul rece, prin zăpada viscolită...Își simțea lacrimile calde, își auzea bataile inimii, simțea pamântul înghețat, auzea clar strigătul mamei, dar din cauza șocului nu putea articula niciun sunet...ar fi vrut, în ciuda durerii care îi sfredelea umărul, să îi spună că e bine, că repiră. Însă vocea nu voia să o asculte. Încercă să ridice mâna, dar nici ea nu voia să asculte.  Ceața se mai ridicase un pic, dar aerul era înghețat..."aer de Crăciun", își spuse copila și privi iar protocalele rostogolite haotic, printre rămășițele tulpinilor de porumb, apoi cerul.
Obosită, închise ochii doar o clipă...
Era deja seară când ajunse acasă, era liniște, dar tot Crăciun. Umărul o durea parcă mai puțin, semn că medicul din camera de gardă făcuse treabă bună cu bandajul, căci din fericire era doar dizlocat, nu fracturat.
Ar fi desfăcut o portocală dar toate rămăseseră în zăpadă.
Cu câteva zile în urmă împodobise și acasă bradul, chiar dacă știa că nu va fi acolo până în primele zile de ianuarie. Printre ornamente se strecuraseră, ca în fiecare an și globuri mai vechi, unele chiar de când era mică..."ce mult a trecut de atunci"... Acum avea aproape 14 ani și încă nu voia să renunțe la amintirile copilăriei. Dintre ele îi zâmbea senin globul roșu în formă de inimă și fata se gândi că toți brazii împodobiți ar trebui să aibă una...

ps. povestea e reală, dintr-o zi veche și albă de Crăciun...La fel și bradul, globul, amintirile, portocalele, inima...

Precum pe pământ

iubirea se rotogolește
pe treptele bisericii...
din ochii mamei,
până în palma
bătrînului orb.
Ea știe că
darurile pruncului
se văd cel mai bine
cu inima.

Dor de povești

ascult un colind de demult
și cred pe ascuns în magie,
îmi amintesc refrene din trecut
și încă respir bucurie.

un înger-copil mă zâmbește
mă poartă naiv către vis,
doar Magii adorm în poveste
și lasă Raiul deschis...

Mulțumesc și Te rog (sau Fiicele vitrege ale Secolului 21)

Suntem învățați că "Te rog" și "Mulțumesc" deschid, respectiv lasă dechise pentru mai târziu, uși pe care vom vrea să mai intrăm.
În limba română există (alături de o mulțime altele) o sintagmă foarte expresivă:
"Să lași loc de bună ziua". Sensul acestui îndemn poate fi îndelung explicat sau restâns la "Fii Om".
De mici suntem învățați regulile bunului simț. Să spui Mulțumesc, Te rog și Poftim devin la un moment dat automatisme: "Cum spui?", își întreabă părintele copilul mic/ mai măricel când acesta cere sau când i se oferă ceva.
În viața de adulți se poate întâmpla să uităm sau să ignorăm lucruri pe care familia s-a străduit să ni le inoculeze. Poate și pentru că Secolul 21 nu mai are timp pentru toate. Dar...
În orice limbă a planetei "Mulțumesc" este asociat cu  politețea iar "Te rog" cu bunul simț. Nu te teme, ambele vor fi mereu la modă, oriunde în lume.
Adu-ți aminte să le spui.
Fiecare îți poate deschide sau păstra îndredeschisă o ușă.
Poate pe cea mai importantă.
A sufletului.

Ce (ai putea) să faci într-o zi de iarnă...

... dacă ai puțin timp pentru tine, dacă îți place poezia, dacă nu ai prejudecăți legate de faptul că oamenii pot face bine și foarte bine mai multe lucruri, dacă-ți place cafeaua fierbinte, dacă i-ai ascultat cu bucurie muzica, dacă nu te temi de o picătură de emoție...dacă toate astea sau mai mult, atunci Bob Dylan este de cautat, de citit, de îmbrățișat, de dăruit cu drag (până în primăvară sunt o mulțime de ocazii), de zâmbit, de lipit de suflet...

ps. Cele "100 de Poeme" sunt de Premiul Nobel, la fel și traducerea realizată de M. Cărtărescu.
pps. eu l-am însoțit și cu cafea și cu ciocolată amăruie...presupun că la ceas (mai) de seară i s-ar potrivi bine și un strop de vin roșu...

"Trei îngeri zboară peste străzi
Cântând la câte-un corn de-argint
În rochii verzi şi cu aripe
Din ziua de Crăciun venind..."

Zodia fericirii

ce frumoși sunt copiii
când mușcă din stele
și le curge fericire
pe umeri!

învățați-mă jocul,
din nou,
mai dați-mi un strop
de mirare,
opriți-mi puțină
zăpadă
și eu îi voi da iar,
culoare...