În voia peniței sau Scrisoare către noul an

Mi-e drag să scriu. Mi-e dragă cerneala abandonându-se hârtiei albe, albastre sau orice altă culoare li s-ar potrivi gândurilor care stau gata să se aștearnă.
Îmi plac stilourile, dintotdeauna, noi sau vechi, simple sau elegante, care scriu aproape singure tot ceea ce n-aș putea rosti cu voce tare.
Îmi sunt dragi basmele pentru că ele lasă deschisă o poarta Magică: poarta copilăriei fără de vârstă.
Când ea era mică îmi "dicta" povești... când a mai crescut, mi le cerea, seară de seară... povești niciodată citite sau auzite, povești pentru ea, cu personaje inventate de ea, cărora mă străduiam să le dau suflet și culoare..."mami, spune-mi o poveste cu un tren albastru..." Îi vorbeam și trenul prindea aripi, oprea în gări nevăzute, purtând dorințe firești, cu credința că binele învinge, mereu.
Acum le citește singură. Deseori i le citește lui. O privește fascinat, uitând să mai respire și își zâmbesc.
El mă inspiră să scriu versuri... niciodată n-am scris atâta poezie ca în ultimul an și aproape niciodată cu rimă, ca acum. Scriu și timpul se oprește uneori, întorcându-mă către nori și flori cu șapte petale.
Au trecut peste 20 de ani de când îmi vedeam numele alături de cele ale colegilor mei de generație într-o antologie sugestiv intitulată "Dor fără sațiu".
Nu mai știu dacă îmi imaginam atunci că peste două decenii încă voi mai scrie, încă voi mai găsi bucurie în cuvinte.
Am primit, până acum, tot ce mi-am dorit... Asta nu înseamnă că nu îmi fac planuri pentru mine, pentru ei.
Și pentru că tradiția/ superstiția este ca la final de an să-ți pui o dorință pentru anul care își așteaptă răsăriturile, spun: fie ca toate să-și afle loc într-un mic volum, să se așeze firesc una lângă alta. poveste în poveste, scrisoare în scrisoare și să-și găsească drumul către alți iubitori de cuvinte, către alte anotimpuri.

.