Mă pregăteam să vin acasă de Sărbători și am schimbat, ca de obicei, câteva cuvinte cu doamna de la magazinul din cartierul în care locuiam de ceva timp, în orașul cu suflet. Avea cam vârsta părinților mei și o vedeam aproape zilnic.
"Pleci acasă de Crăciun, nu-i așa?" m-a întrebat ea.
"Da, mă voi întoarce pe 4-5 ianuarie, voi avea câteva zile de concediu, merg aproape in fiecare an."
"Ce bine că faci asta", mi-a zâmbit.
"Dumneavoastră ce planuri aveți?", am întrebat-o fără să știu că ar fi fost mai bine să nu.
"Știi noi nu prea sărbătorim... ne-am pierdut fiul în 89 și...avea 19 ani..." apoi a tăcut.
Mi-am cerut scuze iar ea m-a privit în ochi, cu lacrimi în lacrimi și mi-a spus... "Nu îți face griji...măcar voi să..." și nu și-a mai continuat gândul.
Azi i-aș cere din nou iertare. Căci de 29 de ani noi nu am reușit să continuăm nimic cum ar fi trebuit, cum s-ar fi cuvenit, cum am fi meritat, cum ar fi fost demn în memoria lor și pentru o picătură de speranță a familiilor lor că poate nu a fost în zadar.
Macar noi să. Măcar copiii noștri să.
Un episod tragic! Si totusi, s-a varsat sange in zadar.
RăspundețiȘtergereNimic nu este in zadar! :)
RăspundețiȘtergere