Despre mine, cu sinceritate

"Nu sunt perfectă, nici nu vreau nici nu pot..."
Așa suna un refren de demult, din adolescența mea.
Cei care mă cunosc de mai mult timp, unii chiar "de o viață", știu că scrisul a fost mereu o parte din mine, mai mult decât un hobby, mai puțin decât o profesie. Alții sunt surprinși, poate și pentru că nu sunt o fire expansivă, nu sunt "vedetă" nici măcar pe scara blocului. De altfel cred că modestia este necesară, chiar și în timpurile pe care le trăim.
Unii mă întreabă de ce nu scriu mai des/ mai mult/ mai bine. Și le răspund cu sinceritate: pentru că nu pot mai mult, mai des, mai bine. În literatură, ca și în viață, fac ce pot.
Alții mă întreabă de ce postez așa rar fotografii cu mine/ cu copiii. Și le răspund cu sinceritate: pentru că am convingerea că ceea ce trăim, simțim, facem, spunem, dăruim, scriem, credem, visăm contează mult mai mult  decât felul în care arătăm.
Sunt fiica, sora, verișoara, prietena, nora, cumnata, vecina, colega, nepoata, mătușa, mama, soția cuiva. Niciunul dintre aceste roluri nu este ușor. Niciunul dintre ele nu-mi reușește perfect. Deseori vreau să fac totul ca la carte, alteori nu pot, uneori obosesc., rareori renunț.
Nu gătesc ca la Master Chef, nu reușesc să păstrez ordine deplină peste tot, nici să adun la fiecare 15 minute jucăriile/ cărțile/ hainuțele lăsate la întâmplare. De altfel, cred că o casă reală în care locuiesc oameni obișnuiți și copii mici sau mari nu poate arăta ca un muzeu. Nu știu să fac deserturi spectaculoase, bune de fotografiat și pus pe net. Le admir pe femeile care pot să facă toate astea și să arate în același timp impecabil, cu haine și coafuri la modă.
Acum câțiva ani cineva în care am încredere, mi-a spus cu o ușoară ironie, știind că nu ma voi supăra: "nu te mai lamenta atât. Tu ești genul ăla care cântă binișor, dar la el sub duș când (crede că) nu-l aude nimeni, cel mult vecinul dacă au perete comun. Lasă temerile aiurea și fă ceva, scrie și tu undeva public iar oamenii să te poată citi."
Așa a început, cu vreo 10 ani întârziere, timid, acest blog.
Nu-mi imaginam atunci ce bucurie voi simți când numarul accesărilor se va depăși 14.000. Pentru alții această cifră poate însemna puțin, însă pentru mine a reprezentat și a contat mult.
La un moment dat, o prietenă apropiată mi-a spus: "îmi place tot ce scrii, dar unele texte mi se lipesc de inimă mai repede, mă regăsesc în ele și simt nevoia să le recitesc...doar că îmi este greu să le caut în paginile blogului; dacă le-aș avea mai la îndemână, pe o noptieră, le-aș citi mai des, le-aș pune semn..."
Așa a încolțit ideea de a le strânge într-un mic volum.
Ultimii doi ani mi-au dat, pe neașteptate, răgazul și inspirația de a scrie mai mult.
Și mi-am mai dorit ca ultimul an al cifrei 3 să lase un semn.
Așa au apărut Scrisorile pentru cândva.
Semn de inimă.

ps.Și pot să spun la câteva săptămani de la apariția cărții că oamenii m-au surprins, din nou, în multe feluri...