Cu puțin înainte de a împlini 14 ani m-am molipsit de la câtiva dintre colegii de clasă de vărsat de vânt. Îmi amintesc că era trecut de jumatatea lui decembrie, ningea mult și eu priveam joaca celorlalți de la fereastră. După primele zile mai grele, când tot ce trebuia să fac era să mă hidratez și să mă odihnesc fără să pot ieși din casă, i-am rugat pe părinți să îmi închirieze câteva casete video pentru că pe parcursul zilei la televizor nu era mare lucru de văzut. Da, la începutul anilor '90 distracțiile unui copil/ adolescent erau destul de simpe, dar cumva mai firești.
Când am văzut caseta cu un desen animat m-am bosumflat puțin, parcă prea era pentru copii... Dar aveam să descopăr în cele 90 de minute, dincolo de aventurile amuzante a simpaticelor animăluțe sălbatice, poveștile unor frumoase prietenii.
Mulți ani mai târziu, într-o plimbare prin Centrul Vechi al Brașovului pe care îl vizitam pentru prima dată, am zărit într-un anticariat coperta veche a cărții, Vântul prin sălcii a lui Kenneth Grahme, ediția din 1973 a Editurii Ion Creangă. am cumpărat-o cu bucuria și nerăbdarea revederii cuiva drag.
Zilele trecute, în căutarea unui mic cadou pentru o mare minune care stă să vină, am regăsit cartea într-o ediție nouă la Editura Unicart. Am cumpărat, spre mirarea vânzătoarei, toate exemplarele de pe raft. Unul a ajuns deja la viitoarea destinatară, unul este rezervat fiului meu (fiica mea a citit exemplarul de anticariat acum câțiva ani) iar celelalte își așteaptă alte minuni care sunt pe cale să se petreacă. O carte fără vârstă, de (re)citit într-o zi albă de iarnă... Niciodată nu este prea devreme/ târziu pentru o carte despre inocență, călătorii pline de neprevăzut și prietenie fără de sfârșit.
