Toamna se numără prietenii

deschid fereastra
și mă agăț de lumină
cu șapte gesturi, 
cu cinci metafore,
cu toate vârstele neștiute
ale amintirilor.
și-n ele-mi sunteți voi toți:
aici. puțini. 
departe. 
vitali. 

Confiteor

mă rog cu frunze de nuc
și cu adieri îndelungi de aripi
sub care nu trupul îngenuncheaza
ci gândul, învelind
inima obosită a păsării
care mă tăinuiește.

Acorduri

se frânge toamna într-o romanță
și-alunecă pe corzi de mandolină
- o inimă-n mahon, cu rezonanță,
ce alungă linistea capitolină...

 

Prezent continuu

și dintr-o dată iarăși ne e azi...

visători ce-mpart aceeași rădăcină,

pururi călători cu suflet de nomazi,

ce se vor tot întoarce spre lumină

Gustul curcubeului

nu mai știu cum eram înainte
de acest răsărit.
îmi amintesc doar
că mă ciocneam deseori de oameni
și că țipătul lor mă durea mai tare
decât propriile răni
întotdeauna altele,

mereu mai grăbite,
de fiecare dată mai adânci.
și parcă nici amintirile
nu aveau gustul acesta sfâșietor, 

de roșu sărat...

Între noi
ramășițele aspre ale 

curcubeului.

 

Ex aequo

Echinocțiu - 
iubirea noastră schiopătând 
prin  cenușa trandafirilor...

Floare de lumină

 

Fluturi de soare

ești tot mai plin de tot ce-nseamnă viață,
de fluturi migratori ascunși în flori de soare
și-n glasul tău flămând se face dimineață,
dar pentru prima dată iubirea nu mai doare...

Vreau...

să-ți fiu de-ajuns când se-nserează,
să mă oprești cu vorbe de-mpăcare,
să le rostești cu drag și cu emfază,
să mă întorci din ultima plecare...

Cumpănă în zori

ezit... și toamna mă subjugă
golindu-mi clepsidra de iubiri,
care m-au parcurs pe fugă

dar mi-au fost prelungi robiri.

Allegro

priveste-mă de parcă lumea toată
ar încapea timid în palma mea,
cuprinsă voluptos într-o sonată
ce picură lumină-n toamna ta...

Dar din dor...

iubește-mă ca pe-o doină de-altădată
ca pe o amfora mustind promisiuni,
ca pe o păpădie de vânturi răsfirată
prin taina celei mai vechi confesiuni...

In Veritas

cerute Adevaruri ne dezleagă
și-n somn m-apasă vina lor
însă privindu-mă întreagă,
le-aș renega, torid, mistuitor...

Ultimul val

mă vei dori în șapte anotimpuri, 
mă vei răni-n grăbite rătăciri, 
și mă vei răscoli-n răstimpuri
dar îți voi fi nectarul ultimei iubiri

Culori din toamna noastră

coboară toamna peste Maramureș
lasând castane coapte pe la porți,
când își aruncă frunzele în iureș
și fusul planetei le va toarce sorți.

din lemnul tăcut, de demult,
bătrânii mai sculptează lumină
să facă cărăruie prin tumult
apostolilor ce-or veni la Cină...

Ploi târzii

răsare luna-n pași dramatici
și urcă fără grabă în ploi

cu ultimii-i îngerii tomnatici
cerșind amintiri despre noi...

Început

acest amurg, trădat, sângeriu
făcând legământ cu uitarea,

vrea să-l iert si-apoi să-i transcriu
cuvânt cu cuvânt resemnarea...

Ad infinitum

așteaptă-mă ca pe o dimineață
când lumea se întâmplă cu noi,
într-o poveste fără de prefață
și toamna toată-ncape într-o joi...

Îmbrățișare

Fii numai al meu, Septembrie!
și rătăceste-mă pe uitate alei,
da-mi vocea ta calină, purpurie
să-mi contopesc tăcerea cu a ei...

Contradicții

să nu mă lași, strigai atât de tare
apoi plecai, uitând să mă privești
când alte depărtări te ispiteau în zare
și te tot răzgândeau să îmi zâmbești...

Prea departe

mă răvășesc copacii-ngenunchiați
și-un plâns domol de crizanteme... 
sub norii albi, de versuri dezbrăcați,
dar pentru mine-ți este prea devreme

Strigăt galben

ia-mă de mână măcar încă o dată 
și hai sa visăm pe coclauri străine, 
să-mi fie inima de fluturi inundată 
pe care doar uitarea va ști să îi decline

Toamna, din nou

mă strigă padurea de frunze prădată
când toamna-mi dă din nou târcoale,
mai gravă și mai abitir ca niciodată
lăsându-mi inima cu ramurile goale...