Per aspera ad astra...

noi ne privim prin noile inele
născocind mereu ciudate partituri, 
ce răsună-n vraja dansului de iele
și ne rescriu din magice frânturi...

Gânduri de zi cu zi

Un an este pe cale să se încheie. Un an ciudat, altfel, complicat.
365 de zile de emoții, așteptări, temeri.
Anul imprevizibilul, al nevederilor, al izolării, al despărțirilor. 
Anul regretelor, al lacrimilor, al prelungilor tăceri. 
Anul veștilor rele, al frustrărilor și restricțiilor de tot felul, al strigătelor de neputință. 
Anul veștilor bune, al noilor vlăstare, al triumfului vieții. 
Anul confidențelor, al florilor de soare, al marilor întrebări. 
Anul Beethoven, marcând 250 de ani de la nașterea uimitorului compozitor care a dăruit lumii infinită bucurie. 
Un an în care am scris mult, am primit mult, am plâns (prea) mult... 
Un altul e pe cale să își întâmple menirea. 
Un an al necunoscutului, al așteptărilor, al regăsirii de sine. 
Anul marilor (mele) speranțe. 

Iarna nenorocului

uită - mă, e tot ce pot să îndur

chiar de iarna mai tare o să doară, 
renegând iubirea fără de cusur
ce va nemuri-n eterna primăvară... 

Zbor înfrânt

spirale de cenușă îmi brăzdează cerul 
din zborul albăstrui al păsărilor Phoenix
și creionează ziduri pe care grănicerul
va presăra-n răstimpuri flori de tamarix...

Nerostiri

...la celălalt capăt al vieții
tot noi, dar parcă mai tineri,
stăvilind furtunile tristeții
dăruind iubiri fără rețineri

Stropi de colind...

 

In memoriam

prea repede i-am dat uitării
destinul le e tot nelămurit,
strivit sub liniștea iertării...
și parcă prea degeaba au murit.

În numele fiului

copile drag, tu te-ai născut 
sub zodia mirării!
minune așteptată-n prag de iarnă,
să-mi ocrotească clipa înserării,
când dinspre nori cu stele
o să cearnă...

Lecția așteptării de sine

mă obosește atâta viață
ca un zbor pe loc, neclintit,
dar sufletul de umbre se agață
și-și caută întregul, răzvrătit...

Târziul din noi

sunt cu un pas în urmă prea departe
cu două inimi frânte, în tandem,
blestemând neantul care le desparte
învinse de povara prețului suprem...

Acta est fabula...

suntem doi pierde-iarnă
flămânzi de infinit
și-această grea meteahnă
ce tainic ne unește,
ne mistuie-nceputul 
răpit la nesfârșit,
strigându-și neputința 
ce-o robește...

Nihil sine numini

hai să ne-mbolnăvim de dor de ducă
de galben, de păduri  și de visare...
și să rămânem în vara cea uitucă,
sorbind mirarea florilor de soare

Insomnii de iarnă

tocmai eu am rămas fără cuvinte
ce-mi istoveau mereu nefericirea,
dar iarna mă doboară și mă minte
și-mi adâncește-n hăuri rătăcirea...

Fugit irreparabile tempus

ce faci când păsările iar îți pleacă?
aprind lumini să le-ncălzească dorul...
stiu că lunga iarnă-n allegro o sa treacă
și-o să le cheme înspre verde zborul...

Vis de iarnă

plutește iarna-n abur cald de samovar,
ca o îmbrățișare cu iz de fructe coapte
și-mi varsă pe umeri un șal imaginar
să risipească frigul miezului de noapte

Ninsoarea tăcerii

ninge cu verbe luptându-se... 
le iartă învrăjbirea dacă poți
eu nu le mai găsesc  premise
ce ne strivesc sub stranii roți.

ninge ca la o utimă-ntâlnire..
iubirea, obosită, e-n impas
și sub nămeții de mâhnire
doar Adevărul ne-a rămas...

Ultima iarnă

nu așteptasem iarna... totuși, ne-a găsit
și sub ninsori de-a valma ne vom îndepărta,
iubirea făr' de moarte cândva ne-a molipsit
dar ne vom face bine și ne vom regreta...