Poetului...

plecarea asta-i simplă, de o viață...
pe o cărare-ngustă, către un poem,
cu tainici pași și lenți de muză hoață
tot fredonând un ultim recviem.  

ia-ți iarnă luna și te du departe, 
azi numai cerul este plin de drepți
pe pământ parcă e tot mai moarte
și printre noi tot mai puțini poeți...

in memoriam Lucian Avramescu 

Aici, azi...

ce bine îmi este cu tine departe
și parcă și iarna mai altfel îmi e,
fără de nori și totuși prea foarte,
prea gri și plină de-atâția "de ce"

Vis de'argint

ascunde-mă de lume, uită-mă în tine,
ca într-un prea vechi castel medieval
în care mai trăiesc, sub argintii patine,
armuri de cavaler ce nu-și află rival...

***

ne-am bătut cu pumnii în piept
și desi nu (mai) era nimeni acasă
n-am avut curaj să rămânem...

Veac de alb

ninge cum n-a mai nins de-un veac...

răscolind, albastru, viscolul din mine

ce m-a-nsoțit statornic prin orice zodiac

cu semne sinuoase pecetluind destine

Capătul lumii

ți-am așteptat venirea deși știam finalul
în rochia mea croită din razele de lună,  
ai râs triumfător, ai împlântat pumnalul,
lăsându-mi inima la de capăt de furtună

și-n iarna asta blândă, fără de zăpezi,

cu ochii verzi, aprinși, de jad înșelător,

în care spune-se că nu-i bine să crezi

vei regreta părelnic sfârșitul următor...

 

***

prima ninsoare
dulcea capitulare
a toamnei oftând

Reproș

de ce bați inimă cu-atâta-nverșunare
pe la uși ce-au fost mereu închise... 
când tot ce ți-am cerut a fost uitare
în cadența grea a doinelor nescrise

In veritas

știu, de la Adam încoace nicio Evă
nu-si mai află drum prin  Paradis...
noi am ucis copacul plin de sevă
orbiți de iminența fructului prezis

știu, în fiecare doi ce caută o cale
Dreptatea se împarte-n mod egal
strivită sub canoane ancestrale
și însuși Adevărul poate fi fatal

Linia inimii

dă-mi pace toamnă, e timpul!
trăiește-ți vina-n alte insomnii
ia-ți ploile apoi uită-mi chipul
dar caută-mă în visul ce-l știi.

mă îndoiesc de tine câteodată

și îți reneg cu patos (re)venirea,

deși în palma stângă, înnodată,

ți-ai împletit odată nemurirea...

Ne varietur

îmi e de mult doar iarnă pe la tâmple
dar visul mă înalță în floarea de cireș
aștept un anotimp ce-o să mă-ntâmple
când inima-mi va bate iarăși fără greș

îmi e de-atâta timp o iarnă temătoare

răstălmăcindu-mi fiecare gând nespus

aștept un anotimp ce-n verbe viitoare 

va risipi zăpada perfectului compus...

Flori de foc

ce splendid răsărit
prin iarna asta gri,
sub cețuri schimbătoare
zăresc un Paradis
urzind cununi de flori
aprinse în vâltoarea
focului din cer 
și-a albului promis...

Așteptări (ne)realiste

fii frumoasă iarnă, fii liberă,
fii demnă de iubire si de uitare 
în nefirească egală măsură!
fii absurdă și stranie
dacă doar așa poți să fii fericită!
fii mai albă ca niciodată
fii tăioasă și vehementă

dacă altfel nu poți să respiri,
dar fii frumoasă

și liberă și dreaptă, 

din nou!

(foto: LoveThisPic.com)

Ex silentio

nu stiu sa pierd, desi m-ai învatat...
în nopți înfiorate sub degete de Midas
când frunze aurii în păr mi-ai agățat
dar peste-nchipuiri doar iarnă s-a lasat

                                     

Rugă iernii

ia-mă iarnă-ntr-o plimbare
și ne-om cățara, tiptil,
pe o stea din Carul Mare
să-i fur râsul de copil....

ia-mă iarnă după umeri
când răsare luna plină,
uită plânsul să mi-l numeri
picură-mi din ochi lumină!

ia-mă iarnă la-ntrebări,
cere-mi dreapta socoteală
ostoieste-mi din mirări,
pune-mi anii la-ndoială...

iartă-mi iarnă răzvrătirea

și de-om pune rămășag,

tu să îmi alini mâhnirea

de a pierde ce mi-e drag

Marile așteptări...

sunt prima ciornă plină de greșeli

și dinadins rămasă  netranscrisă

sunt liniștea cuprinsă de-ndoieli,

deși pedeapsa ti-e deja prescisă

sunt chipul care umple-același gol
și cu gesturi simple, nebunești
își caută febril, stăruitor un rol...
în nemurirea ce-am sperat că ești

Enarmonie...

ne găseste iarna închiși în aforisme,
iubirea noastră-i tot mai versatilă
ca un duet ce-abundă de melisme,
pe-o veche partitură fără apostilă...