Ne quid nimis

eu n-am plecat spre lume cu alai
și n-am râvnit  gingașe crinoline,
dar mi-am facut din vise evantai
și voal din revărsarea lunii pline. 

îmi ești dator cu sute de refrene,
cu stelele îmi esti dator vândut,
cu albul pur al nesfârșitei trene
că-n toate nebunește am crezut...

Aproape liniște

dă-mi iarnă de iubire acatist...
te rog, nu-mi spune că n-ai vreme
privește într-un glob de ametist
și toarce firul, haide, nu te teme!

dă-mi iarnă inimă de heruvim
și toarnă în clepsidră din belșug
să înfloresc îmbătator, sublim,
ningând flori dalbe, rozalii pe rug

***

eu aripă îți sunt, dar niciodată zborul,
și din grădina-ntreagă, o singură petală 
sunt versul nerostit ce-a rătăcit poemul,
și-n templul amintirii, ultima vestală...

eu flacară îți sunt, dar focul niciodată

și în tumultul ploii, fulgerul ce tace

sunt raza așteptată dar nu lumina toată

și-n somn, privirea ce știe să te-mbrace

Vals alb

da-mi iarnă voce albă, de mătase, 
chiar de lupta asta e deja pierdută...
voi câștiga războiul cu armele rămase
și vei fi mereu neînvinsa mea redută

bat clopotele înalt, a rochie de mireasă 
cu voal prelung și trena tot mai grea,
iar Ares, demascat, îmi mai dă o șansă 
valsând en garde prin întristarea mea