Probabil la această întrebare exista o mulțime de răspunsuri diferite, subiective și sincere, din motive la fel de firești și de reale... Când îți faci buletin, când te îndrăgostești prima dată, când îți pierzi bunicii, când treci printr-o situație grea care iți schimbă viața, când împlinești 18 ani, când devi părinte, când pleci de acasă, când începi să muncești și vezi cât este de greu, când te desparți de părinți, când viața decide...
Poate și pentru că erau foarte tineri când ne-am născut eu și fratele meu, părinții noștri nu ne-au obișnuit să le spunem și lor Sărut mana, așa cum am fost învățați să le spunem bunicilor, nașilor, alor rude mai în vârstă, vecinilor și în general tuturor persoanelor adulte cu care interacționam, așa cum se obișnuia înainte de '90. Nu știu câți dintre copiii de azi mai sunt învățați cu această formulă de salut, care păstreză ceva din simplitatea si buna cuviință a unor generații care nu mai au cum să se repete.
Cu bunicii am multe amintiri chiar daca i-am pierdut pe toti inainte sa împlinesc 14 ani, vârsta la care ești la granița fragilă dintre copilărie și necunostutul care stă gata să te copleșească, dar înțelegeam că despărțirile sunt pentru totdeauna.
Azi, când nu îmi ajung degetele unei mâni pentru a spune "Sărut mâna", știu că mai sunt copil doar puțin, cât să mă agăț de Speranța că prin amintiri suntem de fapt, fără de sfârsit...
În memoria nașei mele... Sărut mâna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu