Fata cu copacii

Uneori ți se face dor. greu. teamă. târziu.

te năvălesc gândurile, așteptările, tăcerile.

te dor despărțirile. cicatricile. ochii. ploaia. inima.

de prea multe lacrimi, de prea puține răspunsuri.

ți se face dor de tine din trecut, de copilul pe care îl porți încă cu tine.

copilul care râdea des, citea povești, punea suflet în toate și visa mult. înalt.

uneori, când mă copleșesc toate astea, copilul de demult îmi dă curaj.

atunci mă lepăd de prejudecăți, de teama de ridicol, de "gura lumii" și îmbrățișez copacii.

ca pe niște ființe care îmi pot auzi bătăile inimii.

care înțeleg așteptările, ploile, schimbările. 

care primesc cu demnitate fiecare anotimp.

și știu că fiecare mâine are un sens.

Ispita descatușării

te aștept la marginea

unei păduri.

nu face calcule

zâmbetul nu are legi matematice.

mă vei recunoaște după

încheieturile mâinilor.

fiecare a fost sărutată

de îngeri.

 ..lui Octavian Ticu, in memoriam.

.

"Ce mică-i vacanța mare"

Cumva, mă simt ca în copilărie când, după vacanţa mare, prima temă la literatură
era o compunere cu  tema: „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară?”
De-a lungul anilor am experimentat diferite tipuri de vacanţe:
nepreţuitele vacanţe la ţara/ la bunici, cele in tabere alaturi de colegi,
ineditele aventuri cu cortul la munte in studentie sau vacante romantice la mare…
rememorând aceste momente, îmi vine în minte un proverb latin
pe care acum încep să îl înțeleg cu adevărat:
"Omnia mea mecum porto" (tot ceea ce am duc cu mine).
Toate momentele de relaxare, impresii, amintiri, fotografii sunt clipe de suflet
pe care le poti împărtași celorlați, bucurii simple, pe care oamenii mari cred că le-au uitat.
Fiecare vârsta e unică și irepetabilă, fiecare are parfumul ei
spre care privim uneori cu nostalgie, zâmbind.
În ultimii ani vacanţele sunt dedicate fetiţei mele. Anul acesta destinaţia a fost o stațiune
de pe litoralul românesc, potrivită unei vacanţe liniştite.
Un refren din copilăria mea spunea că „Să fii copil e-un lucru serios!”
Aşa că am luat în serios jocul ei la malul marii construind castele din nisip,
legând prietenii cu picii de vârstă apropiată, punând întrebări...
O carte bună (anul acesta am luat cu mine două cărți de-ale lui Neagu Djuvara),
o plimbare pe mare cu vaporașul, vizita la Muzeul Marinei, sau o excursie pe straduțele pavate ale Mangaliei...sunt câteva dintre "ingredientele" unei vacanțe placute.
Au fost niște zile frumoase la malul marii când, sub privirea soarelui de august,
am redevenit copil, ştiind deja că acestea sunt bucuriile cele mai autentice:
să-ti oferi ragazul de a asculta pescarușii, valurile, căutând scoici "bune"... când o cafea pe nisip, în briza mării în timp ce priveşti jocul celor mici devine un moment perfect.
Poate de aceea "nu vreau să uit nimic...dîndu-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereţii...e ceasul întoarcerii în timp... umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cititorule, frate al trecerii mele".

Rondelul amorului liber

În urmă cu  6 ani, se lansa în București Revista  "Moftul român" care adresa iubitorilor de gen și o provocare la Concursul "Pamfletul de toamnă - iarnă".
Deși nu mai încercasem stilul epigramă-pamflet am înscris în concurs rondelul de mai jos, inspirată de ceea ce vedeam pe Facebook/stradă/ ziare/ tv, etc la vremea aceea. 
Recitind, îmi dau seama că aș fi putut să scriu aceleași versuri azi...

Rondelul amorului liber

După vara mult prea lungă 

Se-ntorc “felinele”-n "ogradă" 

Dar bronzul n-o sa le ajungă 

Decât până la prima...“pradă”. 

În toamna care se afirmă, 

Duduile-au planificat 

Să se-mbrace doar "de firmă" 

Şi să traiască în păcat! 

   

E musai să apară-n ziare 

Şi la tv cu orice chip, 

Iar când or trece pe trotuare 

Să se prefacă toate-n VIP! 

  

"Căci nu e altă cale, fată! 

E greu sa te menţii in joc! 

Un fotbalist te bagă-n faţă, 

Un implant bun, te ţine-n top!"

 

"... pourtant quelqu'un m'a dit..."

     Centrul era aglomerat, ca în toate duminicile de vară ale marelui oraș...începuse vacanța studențească, apăruseră și câteva terase noi, iar porumbeii păreau să fie mai mulți decât în anii trecuți, atrăgându-i pe turiștii amatori de fotografii inedite.
Cele două prietene se îndreptau către standurile de anticariat și pentru că aveau gusturi (oarecum) diferite își vedea  fiecare de planul ei, hotarâte să nu plece fără câteva cărți. Amândouă erau tunse scurt, una aproape băiețește și păreau cam de aceeași vârstă. Le observase venind și decise că ar fi bine să le stea prin preajmă o vreme. Prima avea haine viu colorate, ca mai toate tinerele; parea exuberantă, punea multe întrebări vânzătorului și își căuta uneori din priviri prietena. 
Cealaltă avea o frizură îndrăzneț de scurtă și o fustă indecent de lungă, într-o ținută "all black", care-i făcea pielea și mai albă...fata părea că nu vede altceva decât rafturile din fața ei.
Nu observase că era privită, printre oameni și rafturi, aproape insistent, de parcă bărbatul s-ar fi temut să nu cumva să o scape din ochi în aglomerația aia neașteptată ("ce i-o fi apucat azi pe toți de se uită la cărți vechi?!"  își spus el înciudat, gândindu-se la o cale de a o aborda fără să o sperie...o privi iar, mirat de privirea ei caldă, vie, parcă neatinsă de rutina apăsătoare a lumii..."cu ochi lungi,cu gene lungi" îi veni să fredoneze" și iar îi caută privirea ochilor mari, aproape negri, cuminți..."oare de ce o purta negru pe vemea asta?", îi trecu lui prin minte..."pun pariu că nici nu știe cât de bine îi stă așa...nu are mai mult de 20 de ani iși spuse" și o ușoară nostalgie îl purtă către începuturile sale în meseria de care se simțea grav îndrăgostit.
...în dimineața târzie, soarele zâmbea larg, fără indulgență.
Ridică privirea și pentru o clipă se temu că a pierdut-o...fata nu mai era acolo și nici prietena ei...le vazu printre trecători, îndepartându-se și se grăbi să le ajungă din urmă având grijă să își protejeze obiectivul:
”Domnișoarelor, numai puțin vă rog, vreau să vorbesc cu voi câteva minute!”
”Cu noi, întrebă mirată fata cu bluza  înflorată?”
”Da...de fapt cu prietena ta, raspuse el, privind-o , deși fata rămăsese cu spatele la ei.
”Despre ce este vorba?” insistă cealaltă.
Trecu în fața ei și întinzându-i o carte de vizita îi spuse” Sunt fotograf profesionist, te-am remarcat mai devreme la standul cu cărți și mi-ar plăcea să-ți fotografiez ochii. Asta e noul meu aparat foto și cred că ar ieși niște fotografii grozave la studio...te rog să ma suni și stabilim în ce zi vrei tu.” O privea acum de aproape căci tânara se uita fix in ochii lui, cu un zâmbet sincer, timid, adânc...”mi-s dragi ochii ei fără fard...”
”Dar restul feței ce are, întrebă ușor iritata prietena ei. Toată fața ei e frumoasă!!
”Ai dreptate, este, le raspunse zâmbind și îi caută iar privirea: când vii, căci sper să vii, să fii exact ca acum... si tot în negru, da?”

Ispită

mă ascund
ochiului tău care
mă dezbracă.

mă zâmbește un înger
mă tace o icoană.



 

Despre cafea și alte plăceri vinovate (Homo sum, nihil humani a me alienum puto)

La început a fost... ceaiul.
Descoperit oarecum din întâmplare de către un Împarat chinez, când câteva frunze au căzut în bolul său cu apă fierbinte. Între primele dovezi ale descoperirii ceaiului de la începutul anilor 200 și secolul al XVI-lea, când olandezii l-au adus în Europa, asiaticii au avut timp, îndemânare și pasiune să îi descopere numeroase varietăți și arome,  facând din prepararea ceaiului o adevarata artă. Ceremonia ceaiului in Japonia este un ritual care impresionează prin simplitate și eleganță, momentele pregătirii și servirii ceaiului fiind destinate relaxării trupești și spirituale, meditației, armoniei.
...o cană cu ceai fierbinte, simplu, amintindu-mi de menta aromată din curtea bunicilor, mă face mereu să zâmbesc.
Apoi, câteva sute de ani mai târziu, a apărut cafeaua, ca o promisiune magică, menită să cucerească, să lege prietenii, să rezolve probleme, să dezlege gânduri, îndemnând la poveste, să ghicească destine.
Nu știu cât ceai am primit in copilăria mică, însă știu sigur că primul meu viciu a fost cafeaua, pe care bunica mi-o dădea pe ascuns, câte un strop doar, moment care pe mine ma fascina. De-abia pe la 15 ani am avut voie sa o beau fară...restricții. Mi-au placut întotdeauna mirosul și gustul ei special, amintind de o zi de toamnă arămie, amăruie, pe care nu simt nevoia să îl îndulcesc, ci îi adaug uneori câteva picaturi de lapte, cât să rămână încă fierbinte, vie, voluptoasă.
Îmi plac ceștile și restul obiectelor folosite la servitul ei si oricât de ciudat ar părea, îmi place să le dăruiesc, mai ales pe cele cu imprimeuri inedite, stilizate sau unicat și doar vizita într-o parfumerie mi se pare la fel de ispititoare ca plăcerea de a intra într-un magazin de cafea, unde să o inspir în voie, cu sete.
Pretext de întâlnire romantică sau nu, ocazie de a revedea un prieten, de a "pune țara la cale", de a petrece timp cu tine însuți, răsfoind un ziar sau doar privind cerul...uimitoarea cafea poate fi toate astea și mult mai mult, moment pentru care pare să nu fie niciodată prea devreme sau prea tarziu.
Neobosit, hedonist, veșnic în căutare de mai mult, mai bine, omul a inventat ciocolata, ca formă concretă a placerii perfecte. Amăruie (preferata mea), cu lapte, albă, cu adaosuri de fructe și arome, ciocolata este fără îndoială una dintre marile placeri ale omenirii, afrodisiacul suprem, rafinat, fără vârstă.
...și pentru că "sunt om și nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin", toate trei - alături de alte substantive și verbe mai mult sau puțin vinovate-  îmi sunt dragi și îmi dau bucurie, culoare, curaj.

Despre parfumuri şi alte vicii

     Pentru rolul fantastic din "Parfum de Femeie", Al Pacino a câştigat în 1992 singurul Oscar din cariera sa, deşi cred că fi meritat şi altele (pentru filme ca "The Godfather", "Pact cu diavolul", etc).

Uneori (când melancolia mi se insinuează printre gânduri), revăd dansul acela memorabil: un tango perfect- trei minute de inefabil, de senzualitate, în care îţi ţii respiraţia şi zâmbeşti.

Cred că simţul olfactiv este încă un mister complex al al fiinţei umane, iar parfumul un element de inspiraţie în multe arte, mai ales în literatură -  romanul "Parfumul" al lui Patrik Suskind fiind probabil unul dintre cele mai elocvente exemple: tradus  în peste 40 de limbi, vândut  în milioane de exemplare şi ecranizat după 20 de ani de la prima ediţie.

Se prespupune că primele "parfumuri" au fost folosite în urmă cu peste 4000 de ani in Cipru şi aveau la bază ierburi şi condimente care încă se folosesc  în industria de profil (mirt, tămâie, bergamotă, coriandru etc), iar in Europa primele sticluţe cu râvnitele esențe au apărut  încă de la  începutul secolului al XIII-lea. În literatură sunt multe lucrări care descriu în detaliu evoluția parfumului, una dintre cărţile pe care le-am citit se numeşte "Cartea parfumurilor" a lui John Oakes, o incursiune în lumea fascinantă a parfumurilor de altadată, dedicată celor care vor sa afle cum se "construieşte" un parfum, cum se alege şi păstrează, cum se poartă în funcţie de factorii care îi pot influenţa caracteristicile.

Ca orice femeie, sunt fascinată de sticluţele colorate, asemănatoare unor bijuterii - cu linii simple sau complicate - mereu dornică să le încerc, veşnic  în căutarea unui parfum perfect, "al meu", care ar trebui să-mi inspire un buchet tulburător de frezii...încă negăsit, dorit, intuit, asteptat, căutat, menit să mă  învăluie aidoma unui roi copilăroşi de fluturi.

Poate de aceea meseria de parfumier mi se pare una dintre cele mai speciale şi grozave profesii - o ştiinţă  îndrazneață, sensibilă, precisă şi boemă în acelaşi timp, rafinată, "dichisită" erudită.

Cioran scria în "Amurgul gândurilor": "Parfumul e istoria unei flori precum spiritul unui individ". 

Asemenea unei partituri  muzicale, un parfum este compus din note care îi dau unicitate, eleganţă, viaţă. Un strop de parfum e o poveste... 
Deşi nu am cu adevarat o obsesie în a le colecţiona, îmi place să le ating, să le descopăr, să citesc despre ele, să mi le imaginez, să le primesc în dar, să le privesc in vitrine, să le adulmec, să le port, să mi le amintesc...ca pe nişte fiinţe vii, cu toate cele şase simţuri, presimţindu-le miracolul întâmplării...