"Ninge naiv și fereastra e o filă veche din Cartea Îngerilor..."

... a fulguit timid dăunăzi, cu fulgi mici, albăstrui. Prima ta ninsoare.
Cu tine în brațe și mie îmi pare altfel zăpada... mai albă, mai curată, mai blândă.
Și pentru o vreme toate (ne) vor fi (iar) pentru prima dată: primul Crăciun împreună, prima lună, prima dorință de an nou, care deja mi-a adus mai mult decât am sperat.
Printre globuri argintii, printre refrene de Colinde, printre stropi vii de suflet curat, mi se face dor de zăpada copilăriei mele, de curtea și de casa bunicilor mei și un singur regret îmi umbrește bucuria: aș fi vrut atât de mult să vă cunoască, să vă țină în brațe, să vă povestească despre iernile de altădată...
În Lumina aurie a Ajunului de azi, copilul de atunci - omul mare de acum își dorește doar ca peste timp să aibă puterea și înțelepciunea de a vă dărui momente senine, amintirile voastre dragi de mai târziu.

"A venit, a venit iarna

pe la uși pe la ferești,

A venit iarăși iarna

cu colinde și povești..."

"Fă-te suflete copil/ și strecoară-te tiptil..."

El doarme liniștit. Este perfect, delicat, cuminte.
Uneori mă privește parcă în ochi, ca și cum chiar îmi recunoaște vocea care i-a vorbit atât de mult in ultimele 9 luni.
Deseori zâmbește în somn, spunându-mi că se simte iubit.
Ea se uită cumva fascinată cum ghemotocul asta de om, la care totul e atât de mic încă, va deveni cândva un  om mare: "Mami, chiar am fost și eu așa de mică?"
Eu îi privesc și realizez că pentru o bună bucată de vreme pe amândoi i-am simțit în fiecare secundă, i-am imaginat, visat și așteptat cu nerabdare. Le-am vorbit, le-am spus povești, le-am fredonat refrene demodate, le-am cautat nume potrivite. Că trupul și mintea și sufletul meu le-au dăruit  lor totul fără nici cea mai mica umă de îndoială că asta vor și pot să facă.
Că am devenit din nou Mamă și că asta nu se compară cu nimic altceva.
Și-mi dau seama că tot ce mi-am dorit după ce l-am auzit pe medic spunând "Copilul este bine!" a fost să fiu acasă cu amândoi, să îi îmbrățișez în același timp, știind că pentru ei voi avea întotdeauna același nume.
 Da, din  27.11.2017 sunt și mamă de băiat! Aproape 9 ani sunt între cei doi copii de nota 10 cărora am privilegiul de a le fi mereu alături pe drumul in care vor cuceri Lumea.
Întâmpin finalul de an unindu-le mânutele cu sentimentul că totul e așa cum trebuia să fie.

(Ano)timpurile verbelor

În primii ani de școală lumea noastră e împărțită în trei coordonate temporale care nu lasă loc de nuanțe și interpretări: "când eram mic am învățat să merg pe bicicletă", "acum pot să fac multe lucruri singur" și "când voi fi mare vreau să devin...".
Evident, continuăm să folosim frecvent imperativul exersat temeinic în copilărie: "Dă-mi, fă-mi, adu-mi!"
În gimnaziu ne invadează însă  multitudinea de moduri, timpuri și diateze și ne întrebăm dacă chiar e important să reținem toată avalanșa de gerunzii, participii și  infinitive de vreme ce pe unele nu le vom folosi poate niciodată.
Cu timpul, mai firești ne devin prezentul și viitorul, pentru că azi și mâine (poate și poimâine) sunt cele care contează cu adevărat. În târziul adolescenței/ prima tinerețe ni se lipesc de inimă și adverbele nicicând, pentru totdeauna, cândva și ne punem toate speranțele în timpul viitor: "voi face, voi avea, voi merge".
La un moment dat, printre atâtea valori gramaticale și stilistice, învățăm compromisul condiționalului-optativ, ca pe o necesitate sau ca pe scapare din fața altor moduri și timpuri mai vehemente.
Anii ne îndepărtează uneori (deseori?) de anumite planuri și promisiuni dar mai ales de oameni. "Timpurile" așează peste toate un strat de praf tăcut, amestecat cu  nostalgie sau doar tristețe. Oamenii se (te) uită, semn că nimeni nu este de neînlocuit sau că atunci când nu le mai ești de ajutor, mulți te vor fi uitat.
Și atunci te raportezi tot mai des la timpul trecut, ca la un martor al tuturor timpurilor tale din care ai avut atât de multe de învățat. Căci cel mai greu exercițiu de gramatică ramâne conjugarea propriului a fi.
Iar uitarea, inevitabila uitare, poate fi uneori o binecuvântare.

Îmbrățișare de toamnă

    Oficial toamna s-a așternut de câteva săptămâni, la început timidă sau poate doar generoasă, vrând să ne mai lase o vreme bucuria verii. Doar "stolurile" gălăgioase către școli îmi spuneau că picură în calendare stropi aurii de septembrie.
Dar am simțit-o cu adevărat de-abia azi când am lăsat-o să mă îmbrățișeze, deschizandu-mi larg ochii, brațele, inima, ca pentru reîntâlnirea cu cineva drag, căruia ai atât de multe să îi spui...
Poate energia Echinocțiului care se apropie m-a făcut să îi simt prezența, poate doar mi-am lăsat emoțiile să mă respire... și i-am simțit parfumul amărui de nuci de-abia culese, gustul dulce-acrișor de măr copt în tihnă, atingerea tandră de eșarfă de cașmir, lăsându-mi toate simțuile inundate de bucuria regăsirii, presimțind mirosul ploilor care vor urma..."și am venit/ cu frunze pe suflet".
Mi-am lăsat o clipă capul pe umărul ei arămiu, știind că nu de cuvinte e nevoie, ci de curaj pentru tot ce va fi să vină, cu batăi de inimă nouă, deplină.
Da, mi-e dragă toamna, dintotdeauna, ca și cum revenirea ei m-ar întoarce mereu către un sine tot mai îndepărtat, tot mai mic, tot mai viu.

Ispita îndoielii

agățată-n copaci
Luna măsoara celelalte minuni
cum curg în Adevăr.

și simt cum încă
mă mai dor
nopțile de Sînziene
din copilărie.
atât aș vrea:
să împart un măr
la două cuvinte
și să le rostesc
cu glasul tău,
mâine.

"Ploaia care va veni..."

Poate nu e (doar) ploaie - "circuit al apei în natură" așa cum am învățat la școală.  Poate nu e doar fenomen atmosferic, produs de două mase de aer diferite care s-au întâlnit întâmplător.
Eu cred că sunt (și) lacrimi. Lacrimi de femei unite într-un "circuit al sentimentelor în natură": lacrimi de fiice, de mame, de soții, de bunici, de iubite, de prietene sau femei care nu s-au văzut niciodată, dar care simt la fel. Picături de viață. Lacrimile lor de griji și așteptări, de speranțe și reușite, de bucurii sincere sau dureri nespuse. Lacrimi despletite, sub formă de ploi curate, menite să liniștească; sau năvalnice, de furtuni aprige, care schimbă totul în jur.
Stropi vii, ca atingerea blândă pe un obraz adormit de copil încă mic.
Stropi de zbor.

Timpurile copilăriei

Ce frumoși sunt copiii
când mușcă din stele
și le curge fericire
pe umeri!

Timpul nu uită. Așterne însă încet, peste toate, un alt fel de a privi lumea, de a o înțelege, de a o accepta.
Și dacă ai norocul unei bune memorii, vei putea să te întorci uneori în momentele cele mai sincere ale trecutului: copilăria cea fără de vărstă.
Timpul din care porți cu tine chipuri, mirosuri și voci. Frânturi de suflet, locuri dragi, martori vii ai pașilor tăi.
Un amestec de imagini, sunete și senzații care te vor însoți pentru totdeauna.
Timpul meu prețios înseamnă imaginea nucului impunător, a florilor de tot felul care invadau grădina, a cărților care îmi deschideau universuri fantastice și care mi s-au lipit de inimă: Medelenii, Cireșarii, seria Alunel, Povești și Legende si Aventuri de tot felul. Închid ochii și revăd ceata de copii galăgioși, ieșiți la joacă "pe drum".Și îmi răsar in minte chipuri dragi care mi-au însoțit anii.
Mai înseamnă gustul acrișor niciodată regăsit, de bomboane usor fructate sau cel al ciocolățelelor învelite in staniol auriu. Și o mulțime de voci inconfundabile care mi-au bucurat duminicile: Alexandrina Halic, Sanda Țăranu, Florian Pitiș, Irina Margareta Nistor, Cristian Țopescu, poveștile și muzica care ieșeau din pick-up...
 Nu pot și nici nu vreau să compar "atunci" cu "acum". Copilaria e frumoasă mereu. Eram poate doar un pic mai naivi, mai liberi.
Iar eu..."nu vreau să uit nimic... dîndu-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereţii... e ceasul întoarcerii în timp... umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cititorule, frate al trecerii mele". (I.Teodorenu)

Pașii

Suntem o infinitate de așteptări, de alegeri, de visuri, de întâmplări și contexte.
Suntem un amalgam de reușite, de înfrângeri, de lacrimi, de zâmbete și mirare.
Suntem un șir infinit de trepte, de așteptări, de griji, de emoții și căutări.
Suntem capabili de miracol, de bine, de lupte nesfârșite cu tot ce ne-ar putea sta în cale.
Suntem demni de dragoste și de iertare în egala masură.
Suntem bătăi unice de inimi care știu și pot să învingă.
Suntem clipe către tot ce viața are de dăruit.
Suntem pași.

Ispita ploii

am chemat un înger
la cină.
dansez în forma picăturii
de ploaie.

pacatul meu s-a-ntrupat
în floarea marului.
nu mă pedepsiți
pentru fructul de-abia zărit
printre albe, trandafirii
petale!

Fiat lux!

Când ajungi acasă aprinzi lumina. Sau televizorul. Computerul. O țigară. Oricum, sigur aprinzi ceva. Avem nevoie de lumină, de zgomot, de ceva adrenalina, de restul lumii.
În bucurie și în tristețe aprindem lumini.
Pentru noi, pentru ceilalți, pentru cei care nu mai sunt.
De Înviere bucuria nu va fi doar aceea de a lua Lumină, ci și de a o pastra. În mulțimea care vine să o primească cu gând bun în ceasul alb al nopții, vei vrea sa protejezi flacara vie până acasă. Dar lupta de-abia acum începe: să păstrezi Lumina deplină, să o dăruiești întreagă, să te lepezi de ispite, să o simți puternică în momentele tale cele mai grele, să îți lumineze chipul când inima îți cântă.
Să ne fie Lumină cu bucurie, mereu!

"..un tren de seară"

Uneori totul (îmi) pare un film vazut demult. O carte citită cândva într-o vacanță de vară, când mintea și sufletul de om tânar au avut răgaz să trăiască intens fiecare capitol. Să îmbrățișeze fiecare personaj în parte. Să le învete replicile pe de rost. Să își imagineze locuri, chipuri, zâmbete, sunete și culori. Să le memoreze numele și vocile rostind cuvinte în diverse limbi ale lumii, învătand mereu de la toți câte un strop de viața, cu bucuria celui care știe că oamenii buni ți se așează în inimă pentru totdeauna.
Drumul către/ dinspre orașul cu suflet dura o zi sau o noapte întreagă, cu trenul. Un drum care cerea rabdare, atenție și un strop de curaj. Curaj pe care nu cred ca l-aș mai avea azi, în timpurile ceva mai... agitate de acum. Sau poate doar (tot) mintea și sufletul de om tânar erau motivele pentru care nu mă încerca deloc teama. Ore întregi petrecute în mișcare, lângă oameni necunoscuți, ascultându-le poveștile de viață sau privind în liniște anotimpurile de la fereastra unui tren de seara... Acum, le-aș fotografia cu un telefon complicat. Atunci, le-am privit cu inima. De fiecare dată cu nerăbdarea de a ajunge (și într-un sens și în celalalt) acasa. Căci inima unui om tânar poate avea două case...
Deseori, totul pare un film din trecut, văzut la un cinematograf inchis la un moment dat din lipsă de public...
Un film cu personaje inedite, cu primăveri timpurii și magnolii impunătoare.
Cu oameni talentați, din mainile și sufletele cărora ieșeau peisaje superbe, icoane vii, versuri perfecte și sunete tulburătoare, depline.
Cu straduțe înguste, pavate, cu cafenele tumultoase și biserici vechi.
Cu parcuri imense, care mă indepartau o vreme de lume. Cu Dilema.
Cu maci proaspeți, cu târguri de vechituri, cu castani falnici și magazine șic.Fără Mall-uri.
Cu tramvaie galbene și albastre ducându-mă  uneori către necunoscut.
Cu anticariate prietenoase, cu roze delicate, cu galerii de artă dichisite.
Cu cinematografe, teatre și multe concerte. Studenti și muzică bună.
Cu case-muzeu calde, cu grădini îngrijite. Cu veri blande, cu cofetării din vechi.
Cu piețe largi, cu sute de porumbei care nu se sfiau să te atingă.
Canalul, cu maluri verzi, străjuite de banci tacute și poduri maiestuoase.
Cu avioane decolând și aterizand cu precizie, însoțind norii cu vise înalte, a păsarii întoarsă din plin zbor.
Un film sau o carte pentru mai târziu, când mintea și sufletul de om mare vor avea nevoie și timp să aștearnă toamna târzie între coperți.

"Inimă, fii simplă..."

Ne dorim mereu mai mult, mai mare, mai scump, mai curând.
Vrem să câștigăm mai bine, să cheltuim mai mult, să ocupăm posturi cu nume complicate, greu de tradus în limba română.
Trăim în viitor, construind planuri pentru mai târziu, când totul va fi (poate) mai bine.
Investim în telefoane și mașini scumpe, în haine cu etichete fistichii, în accesorii inutile, în case prea mari, prea reci.
Lucrurile simple, firești nu ne mai spun nimic, nu ne mai impresionează, nu se potrivesc cu programul nostru de oameni ocupați, grăbiți, complicați, importanți.
Da, au înflorit copacii. Și ce dacă, nu înfloresc in fiecare an?
De câte ori, în ultimii (poate mulți) ani ați privit cu atenție miracolul unui copac înflorit? Al copacului care a învins iarna și în singurătatea lui a izbucnit nu în lacrimi (cum am face noi dupa o iarna grea) ci în muguri, frunze și flori. Ca un strigăt de infinită bucurie, de viață nestăvilită care cucerește cu demnitate fiecare anotimp.
Așteptăm totul, plănuim totul, analizăm totul. Iar în fuga asta nebună după orice și nimic în esență, uităm totul.
Complicăm fiecare pas, devenim greu de mulțumit, alergând mereu după altceva.
Uităm că mai bine e dușmanul binelui, că mai puțin poate însemna mai mult.
Și între timp ne despărțim de oameni dragi, ne cresc copiii pe nesimțite, ne îndepărtăm de natură, de prieteni, de valurile firești ale mării, de cele mai simple momente de bucurie, de muzica inimii care știa să bată zâmbid.
Oprește-te o vreme, stai pe o bancă. Respiră și privește cerul printre ramurile vii ale unui copac și bucură-te!  Viața ta e acum și aici.
Căci "Lucrurile simple nu se pot dovedi.."
In memoriam Coca Rusu... Zbor lin!

Omnia mea mecum porto (sau nostalgii de primăvară)

Se spune că timpul este singurul în măsură să așeze lucrurile la locul lor, să le dea valoare, să le dea sens, să le prefacă-n mari bucurii. Se mai spune și că tinerețea este vârsta veșnică a sufletului, dacă ești îndeajuns de înțelept să o păstrezi.
Da, Timpul vindecă, uită, șlefuiește, alină, estompează, înțelege, împlinește, crede, găsește răspunsuri și soluții. Iartă.
Poate că nostalgia e o stare specifică maturității, deși un adolescent de liceu își poate aminti cu oarecare melancolie de jocurile copilăriei. Subiectivă, memoria ne întoarce deseori în momentele noastre dragi, încă vii.
Și atunci ți se face dor de curtea bunicilor, de vacanța mare, de mere roșii culese de mâinile tale și mâncate pe loc, de un serial animat, de scrisorile în franceză, de telefonul cu monede, de emoțiile examenelor, de tramvaiul 4, de versuri albe și prieteni de departe.
Rabdarea însă este o virtute care se învață greu sau deloc.
Ne dorim să trăim mult, dar să nu îmbătrânim. Cerem a doua (a n-a) șansă însă nu facem nimic diferit în esență. Așteptăm naivi ca lumea să se schimbe pentru noi.
Suntem mult mai dispuși să fim complimentați pentru fleacuri decât criticați pentru ceea ce contează. Sau, mai grav, credem că știm totul despre toate, că nu mai avem nimic de învățat. Punem preț pe orice, crezând că totul se poate cumpăra, dar uităm să investim în noi și în ceilalți ce e nevoie cu adevărat: Timp.
Învățăm târziu sau niciodată că tot ceea ce avem purtăm cu noi, în noi. Că putem pierde totul într-o clipă, dar că ceea ce știm, simțim, vedem și gândim este tot ceea ce contează. Că nimeni nu ne poate lua ce am învățat, am citit și văzut. Cu mintea, cu ochii, cu sufletul. Că nu ar trebui să permitem nimănui să ne eticheteze în grabă. Și că avem întotdeauna dreptul la propriile opinii.

Dreptul la recurs

Primavara orbise
și m-a chemat la judecată
(sub pseudonim, firește)
pretinzându-mi impozit
pe cratime și mai ales
pe virgule.
E doar o zi
de la marginea timpului,
înnodată în palma mea
stângă.

Orașul cu... de toate

Pași grăbiți. Zgomot. Culori și sunete derulate intens, pe repede-inainte. Atenție distributivă. Nerăbdare.Trafic (deseori) infernal.
Degete precise, atingând ecrane complicate. Care să îți ofere răspunsuri la toate intrebările: cum ajungi in punctul x, unde/ ce să mănânci, cât e ceasul, cheamă un taxi, cursul valutar, timpul probabil, hărți infinite, scorul meciului de aseară. Degete și minți căutând febril răspunsuri pe ecranele din ce în ce mai inteligente, imperios necesare în cele 3-4 ore către/ dinspre serviciu.
Priviri in jos, chiar și în timpul mersului. Ghiocei. Promisiuni.
Birouri turn, multă sticlă, claxoane nervoase, rutină, rom-engleză bizară.
Amestec de frânturi de cuvinte în diverse limbi ale unei Lumi veșnic neobosită, diferită mereu, avidă de mai mult, mai curând, mai altfel. Oameni. Mulți. Veniți de oriunde.
Haine pestrițe, uneori caraghioase sau doar neînțelese, gesturi ciudate, bune maniere luate în râs, ca orice altceva demodat, inutil.
(prea multe) Mall-uri. La indigo. Multă cafea. Mult kitsch. Muzică tembelă.
O întrecere permanentă cu timpul, cu restul lumii, cu semafoarele, cu ploaia.
Cu tine însuți.
Parcuri ample, străzi înguste, pavate; muzică vie, cladiri cu suflet, prăjituri franțuzești, cărti bune, un strop de liniște și multă istorie.
Pași grăbiți. Priviri în pământ. Tăceri. Așteptări.
De toate.

Rugă

Singură într-o lume
mincinoasă,
caut raza unui Adevăr.

Doamne, fă mai lesne
să rodească
pacătoase,
florile de măr.

Au rodit deja
și stau să cadă
de pe creanga strâmbă,
pe pământ,
Merele cu coaja sângerie,
care-abia încape
în Cuvânt.

"Verde crud, verde crud…"

Avem tradiții și obiceiuri și datini frumoase, inedite.
Avem Legende și povești și sărbători profunde.
Avem basme și proverbe și ghicitori cu tâlc.
Avem haine și dansuri și strigături cu farmec.
Avem nume vechi, care păstrează vie amintirea străbunicilor nostri.
Avem o limbă expresivă, bogată, deplină.
Avem multe care îi atrag și fascinează pe ceilalți, pe care le cred "exotice".
Nu, nu suntem mai grozavi decât alții, dar nici nu avem vreun motiv de rușine în fața Lumii.
Deși alegem să le copiem și împrumutăm pe ale altora, știm încă să ne bucurăm de ale noastre, care nu sunt puține și care ne leagă cu rădăcini adânci de propria istorie.
Avem  Meșterul Manole, Sînzienele, Călușarii, Sorcova, Ouăle încoindeiate;
Avem Colindatul, Scăldătoarea, Ceramica de Horezu, Fetele de la Căpâlna;
Avem Zburătorul, Rusaliile, Ciocârlia și Rapsodiile, Porțile de Maramureș;
Avem Ia națională, Carul cu boi, Dragobetele, Bradul, Miorița,Trei Ierarhi;
Avem Luceafarul, Doinele, Nuielușa lui Moș Nicolae, Ursitoarele, Masa Tăcerii.
Avem Mărțișorul, simbol al iubirii și purității deopotrivă, al primăverii mult așteptate.
Avem nu (doar) datoria ci mai ales onoarea de a le descoperi, de a nu lăsa nimic din toate astea în urmă, de a le păstra vii, de a ni le apropia de minte și mai ales de inimă, pentru a ne putea înțelege cu Adevărat trecutul.

Stropi de lumină

 Dacă un Om te-a invitat în casa lui, consideră-te norocos și lasă prejudecățile, aparențele și așteptările pe drum.
Cât timp îți pregătește o cafea, încearcă să-i descoperi povestea. Toți avem una.
Dacă vrei să cunoști un om, aruncă o privire și la biblioteca lui. La colecția lui de CD-uri. La albumul de fotografii, la obiectele mici, așezate pe rafturi. Toate sunt martori importanți ai sufletului său, ai minții sale, care au avut putere, răbdare, nevoie, bucuria de a le aduna pe toate, de a le depăși, de a le înțelege, de a le învinge.
Când cineva îți deschide ușa cu Adevărat, nu ezita să îl întrebi despre tabloul din hol, despre fotografiile vechi, să îi ceri cu împrumut o carte care te-a atras, sau o altă întâlnire. E nevoie de timp.
Și dacă poți, încearcă să nu îl judeci după coperți.
Oricât de mult vei fi citit până acum, cu siguranță ai învățat că oamenii nu sunt niște cărți deschise.

" Cărțile sunt ca oamenii. Pe multe le întâlnesti la tot pasul, dar nu-ți produc nici o impresie: le uiți imediat. Cu unele te întâlnești de nevoie. Altele îți atrag atenția, dar după ce le rasfoiești nu ți se mai par la fel de interesante și le așezi înapoi pe raft. Sunt cărți care nu te încântă, dar le citesti în speranța că până la final ceva o sa se schimbe. Sunt altele pe care îți amintești că le-ai iubit, dar acum nu-ți mai spun nimic, și câteva care pur și simplu n-au vrut să te iubească. Dar sunt și cărți de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat și totuși le duci atât de tare dorul…"

(Colecția Cartea de pe noptieră, Humanitas)

Sens Unic

Când învățații Egiptului Antic așezau cu grijă hieroglife cursive și miniaturi frumos colorate cu siguranță nu și-au imaginat ce influență va avea Papirusul lor asupra istoriei chiar și după câteva mii de ani, nici că Cele zece porunci redactate înaintea Exodului vor schimba destinul Omenirii.
Deși interpretat ușor diferit în cele mai răspândite religii ale Lumii, Decalogul este fără îndoială, un document care stă la baza multor legislații civice, iar valorile morale ale acestuia se regăsesc în codurile de conduită ale multor țări de azi.
Cele mai multe dintre cele 10 reguli au devenit in istoria modernă legi de bază ale societăților democrate. Mă întreb dacă n-ar fi timpul ca noile generații să-și însușească aceste reguli (și) "în oglindă":
Să nu te lași mințit.
Să nu te lași furat.
Să nu te lași defăimat.
Să spui ce crezi, ce simți, ce gândești cu Adevărat.
Și nu uita că binele se poate întoarce oricând împotriva ta.
Că vanitatea este încă, păcatul preferat al Lumii.
Că tu eși singurul care poate să îi invețe pe oameni cum meriți să se poarte cu tine.
Iar dacă ei uită, amintește-le!
Și că ai dreptul, la o răscruce, să o iei de la capăt. De câte ori este nevoie.

Autoportret

tăcerea a născut
în mine
un pumn de ploaie.
reproșându-mi păcatele
viitoare,
îmi desenează
în palmă
o jumătate de zâmbet
și ultima silabă
a numelui meu.

18 spre necunoscut...

Da, împreună avem 18 ani. Merităm să sărbătorim!
Am devenit adult. Împreună, învățând una de la cealaltă câte puțin în fiecare moment. Uneori, deseori, mai mult eu de la ea.
La început, a fost o mare dragoste pentru copii. Dintodeauna, firească și sinceră. Apoi a fost dorința de a deveni, cândva, dascăl. Pe urmă, dorința și mai puternică de a fi mamă. Abia după răscruce a început lupta. Nu puteam sa îngădui nimănui să îmi răzgândească această menire. Și nu, nu a fost ușor. Asta nu înseamnă însă că aș schimba ceva.
Apoi a venit Vestea, cu valuri de emoții, temeri, bucurie, griji și nerăbdare. Și 9 luni diferite de orice altceva, nebanuite nicicând, de miracol pentru care trupul și mintea și sufletul respiră simultan, intens.
Atunci au început cuvintele, muzica, poveștile, prin globulele vii ale sângelui, prin fiecare bătaie a inimii, timp de 257 de zile. Când ne-am întâlnit  prima dată (o dată compusă din numere prime) ea nu era mică de tot, era mare și rotundă și înaltă și frumoasă, cu degețele cuminți în care le-am recunoscut imediat pe ale mele și nu plângea deloc. Dar o făceam eu pentru amândouă: de neputință, de teamă, de emoție, de infinită bucurie. Se cam lăsase așteptată și era perfectă, mult peste cum mi-o imaginasem, iar eu visez înalt. Îi alesesem numele cu zece ani în urmă, așa că minunea a primit nume de floare, de Zână diafană, de suflet bun.
Pe urmă a fost nu teamă ci o frică viscerală, o luptă intensă cu mine, cu secundele,
o rugăciune fără de sfârșit.
Apoi, când toate s-au limpezit, au venit etapele firești, incredibile, unice, irepetabile, pe care nu le vei găsi în nici o carte, în nici un manual. Și toate, o vreme, sunt primele sau pentru prima dată, noi-nouțe, speciale: strigăt, febră, zâmbet, "mama", pas, zăpadă, nesomn, dințișor, căzătură, tort, brad, îmbrățișare, poveste, gradi, bicicletă, tunsoare, desen, serbare, vacanță, dinte schimbat, școală, "a" mic de mână și iar "Mama"...
Și toate își găsesc loc în celulele vii ale inimii, care nu mai știe să bată altfel, ale minții care le va așeza mereu pe toate astfel încât ei să-i fie mereu bine.
Patru zile de ianuarie alb stau în fiecare an între noile noastre vârste, iar anul acesta am deschis împreună o altă fereastră, ca o promisiune de călătorie interesantă, surprinzătoare, îndelungă, în care "mai e totul de spus, de făcut."

Aici este (și) țara mea

Da, sunt român!
Și admit că, dincolo de toate lipsurile, defectele și metehnele acestui popor, îi găsesc calităti, circumstanțe atenuante și multe resurse. Îi iubesc limba și arta și tradițiile, așa prigonite cum sunt în ultimele zeci de ani. Îi iubesc literatura și muzica autentică și recunosc fără jenă că mă emoționeză doinele, naiul și multe dintre obiceiurile acestui popor care încă nu-și înțelege/ asumă pe deplin isoria. Căci 24 Ianuarie nu este, în esență, un alt prilej de minivacanță.
Îmi plac papanasii, mămăliga, poalele-n brâu, mucenicii, dulceața de cireșe amare, floarea-de-colț și muzica folk.
Mi-s dragi Rapsodiile, baladele, ciocârliile, simfoniile, basmele, Scrisorile, elegiile, Carul cu boi, Pasarea Măiastră, Anemonele, Poemele Luminii, Ciuleandra, Necuvintele.
Iubesc iile, Mărțișorul, ouăle încondeiate, colindele, Dragobetele, ceramica pictată, porțile sculptate, bisericile din lemn, Sînzienele.
Și chiar dacă e tot mai invadată de neologisme uneori barbare și inutile, limba română îmi pare încă vie, expresivă, demnă.
Căci este singura limbă în care știu și pot să-mi fie dor.


"Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!"

...foarte iarnă

Câteodată (parcă din ce în ce mai rar) ești întrebat: "ce mai faci, cum îți mai este?"
Dacă ai energie, timp și stare să nu te ascunzi după degetul copacului, vorba unui prieten, mai ales când interlocutorul îți pare sincer, probabil că vei răspunde fără complezențe la această întrebare. Dacă ești norocos, poate primești un sfat, o părere obiectivă sau pur și simplu te simți ascultat cu adevarat.
În ultimul (mult) timp , la aceeași rară întrebare, mi-a venit să răspund invariabil:  
"mi-e foarte iarnă."
Nu, nu doar acum de când iarna asta aprigă ne-a invadat hotarele, ci de-o prelungă vreme, fără legatură cu anotimpurile Lumii. Când nu trebuie să răspund intr-un fel anume, "ca la carte" sau macar ca la Cartea bunelor maniere (astăzi?) simt să răspund că îmi este alb, uneori frig și în esență, foarte iarnă.
În urmă cu multi ani, primeam prin poștă de la un Om cu totul special un volum cald de versuri proaspete, vii, pline. Mi-am dorit pe loc ca unele dintre ele sa-mi fi aparținut.
Asta ma duce cu gândul la cea mai stranie și ingrată întrebare școlară: "ce a vrut autorul să spună în opera x?" ca și cum un copil de gimnaziu ar putea să ghicească ce a gandit un anumit scriitor - nu că asta i-ar fi mai usor în adolescență sau mai târziu  - mult mai rezonabile fiind întrebările: "ce ai ințeles tu elev/ student dintr-o anumită operă literară, ce impresie ți-a provocat, care sunt emoțiile și gândurile tale după ce ai citit poezia/ nuvela/ romanul acesta?"
Să revin însă la versuri, pe care mi le-am apropiat imediat de inimă și pe care le redau din memorie, cu precizia celui care înțelege, chiar și neîntrebat - cel puțin de data asta - ce a vrut autorul să spună... "mă trece timpul, parcă tot mai tare/ mă poartă-n amintiri ce nu mai sunt/ mi-e greu să retrăiesc raze de soare/ a caror umbră sfârșesc în pamânt."
Dar daca azi cineva m-ar intreba cum îmi este, i-aș răspunde fără ezitare, că îmi este dor de primăvară, pe care o caut cu adevarat, presimțindu-i miracolul, știind că și ea mă așteaptă, mai blândă, mai în culori, foarte verde.

Ispita zăpezii

privesc pașii desculți
ai iernii.
e un dans al privirilor
prefăcute-n aripi albe.
fluturii zăpezii
îmi învăluie cuvintele