Cărări (din)spre Calea Lactee

Ați privit vreodată cu atenție mâinile unei fetițe? Dar pe ale unei femei?
Când sunt mici, sunt delicate, grasuțe, rotunde... prind curioase jucăriile,ating cu mirare totul, se lasă alintate...apoi, dintr-un instinct uimitor, învață să aranjeze parul păpușilor, să le schimbe hăinuțele, să întoarcă pagini colorate, să toarne ceai în ceșuțe minuscule, să atingă ușor petale de flori și de fluturi, să deseneze sori zâmbitori, să culeagă păpădii...
Un pic mai târziu, încep să se admire zâmbind, să se împodobească cu brățări colorate, să se joace cu lacuri de unghii haioase, să meargă cu bicicleta, să se îndrepte către alte mâini, dornice de joacă și prietenii noi, căci e vârsta la care totul pare posibil, uneori pentru totdeauna.
Și le urmează, în cel mai firesc mod posibil, o transformare uimitoare, în care degețețele delicate se alungesc imperceptibil, se împodobesc subtil cu inele delicate, pregătindu-se parcă pentru bijuteria cea mai importantă pe care o vor purta, cel mai probabil, o viață...e vârsta la care atingerile lor seamăna cu ploi descătușate de vară, cu flori scuturate de cireș amărui, bucuroase că știu și pot să învețe totul, lăsându-se sărutate, descoperite, îndrăgostite.
În acest răstimp, între primul "mama" scris cursiv, ușor aplecat spre dreapta și primele scrisori/ email-uri de dragoste, cam toate mâinile de fetițe-femei vor fi învățat - ele știu cum și când - să lege sireturi, să aplice corect fardul și rujul, să culeagă flori, să taie ceapa, să folosească creme hidratante, să conducă mașina, să decupeze inimioare, să șteargă praful, să îmbrățișeze, să iși facă blucle îndelung studiate, să atingă norii, să scrie liste pentru aproape orice, să alunge furtuni, să aranjeze masa, să poarte manichiuri la modă, să șteargă lacrimi - pe ale lor și pe ale altora - și,  de cele mai multe ori, reușesc să  facă o cafea perfectă.
Iar timpul, în implacabila si nemiloasa lui trecere, a lăsat deseori urme, le-a încetinit mișcările...unele au ramas micuțe, suple. Dar mâinile unei femei poartă cu ele povești pentru fiecare anotimp, pentru fiecare seară în care cineva ar avea ragaz să le asculte.
Toate știu și pot să facă aproape orice, într-un ritm rapid sau de-abia perceptibil...și-au ales uneori meserii complicate, îngrijesc flori delicate, schimbă scutece, dăruiesc bomboane, vindecă suflete, lustruiesc incălțări mari și mici, pregătesc cadouri cu suflet, mută munții dacă e nevoie, împletesc (din nou) codițe, taie prăjituri, topesc zăpada, strâng jucării, poartă bijuterii puține sau deloc, fac sandwich-uri, alungă dureri.
Ating fotografii vechi din care le zâmbește fetița de demult. Se roagă. Tac. Așteaptă.
Ca și cum nu mintea le-ar ghida mișcările, ci inima, dintotdeauna.
Faceți-vă timp să priviți cu atenție mâinile unei femei...veți vedea și simți în gesturile lor stropi vii de Cale Lactee, care fac totul cu putință.

"Dăruind vei dobândi "

Anul trecut cam pe vremea asta, cineva care îmi citește uneori postările m-a întrebat dacă nu îmi este greu să-mi pun emoțiile și trăirile pe blog, să le trimit în spațiul public, după ce povestisem o întâmplare din orașul cu suflet...
I-am răspuns atunci prin-un citat din cartea mea preferată: "În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele."
Da, nu îmi este ușor să fac asta. Dar nici greu...îmi plac oamenii, dintotdeauna, pentru că sunt diferiti, interesanți, unici.
Știu că ei te pot judeca, critica, dezaproba. Știu că îți pot interpreta și răstălmăci fiecare gest, fiecare cuvânt, că uneori au impresia că știu ce este mai bine pentru tine.
Dar ție iți ești dator să te înconjuri de oameni care îți seamănă, care te înțeleg, care râd și plâng cu tine, pe care poți să îi privești cu sinceritate în ochi. Iar când nu sunteți de acord întru-totul, căci și asta e foarte posibil, să nu devină nicidecum o luptă a orgoliilor, a dorinței de a avea mereu dreptate și în nici un caz un motiv de supărare. Să-ți fie o bucurie să vă vedeți, să le oferi cu drag ce ai mai bun, să simți că iți vor mereu binele. Că e nevoie de rabdare și îngăduință, că tot ce ai mai bun de oferit nu are preț, căci timpul nostru este tot ce dăruim cu adevărat.
De ceva timp încoace, imi displace tot mai mult verbul/ adverbul "a trebui/ trebuie."
Admit: suntem ființe ale societății, avem anumite obligații. Facem deseori ceea ce e bine, ce se cade, se cuvine, "ca asa e frumos". Dar nu mai vreau să  fac mai nimic care trebuie. Și aș vrea ca și ceilalți să facă la fel, cel puțin în raport cu mine. Iar atunci când e sa fie ceva de făcut sau de spus, să fie din dorință sau nevoie nu din obligație.
Da, ca să poți să scrii despre tine, să iți pui sufletul pe monitor, nu trebuie ci e nevoie să iți placă oamenii, să vrei să le dăruiești, să vrei să lași garda jos, să ai curaj, să iți asumi riscul criticilor, al judecăților, prejudecăților și al reacțiilor de tot felul. Să simți că totul se întoarce la tine sub o formă sau alta, să știi că stropii tăi de suflet pot aduce zâmbet.
Iar mie îmi plac oamenii.
Cu mulțumire tuturor celor cu care ne-am întâlnit sâmbătă, tuturor celor care s-au gândit la noi și ne-au fost alături cu inima, în special nașilor copiilor mei, care ne sunt tare dragi, căci "La orice trebuie să ai noroc în viaţă, dar mai ales la oameni."

Lumină cu bucurie!

Nu am mai scris versuri de (prea) mult timp...

și aproape niciodată cu rimă;

azi am simțit nevoia să o fac.

Cu Bucurie și Speranță!