dar cocoșii au cântat de trei ori în noapte -
și-a trebuit să strig..."
Era oarecare agitație în holul hotelului. Freamăt de turiști grăbiți. Așteptam să fim cazați, un pic obosită de pe drum, un pic nerăbdătoare să revăd marea...conectat la rețeaua wirless a hotelului, telefonul a început să mă anunțe că am noutăți de citit pe diverse site-uri. Am rămas fără reacție câteva secunde, șocată de cuvintele care mi se tot izbeau de retină, sperând să ...ne scrisesem pe messenger cu doar câteva zile înainte; erai vesel, îmi povesteai cu nerabdare că vei pleca poate de tot cu familia în Franța, te tachinasem că tu habar n-ai franceză, ba chiar îți scrisesem cateva replici în limba lui Voltaire, încurajându-te că vei putea învăta repede tot ce va părea greu și nou la început. Nu-mi imginasem că va fi un rămas bun. Telefonul deștept mă anunța că nu mai ești iar mie mi se părea o glumă sinistră. De-abia împlinisei 47 de ani.
Nu există nici un moment potrivit pentru o despărțire. Nu ne instruiește nimeni pentru asta. Nu ne avertizează, nu ne învață cum să reacționăm. Știu, nu ne promite nimeni eternitatea, dar nici nu ne pregătește pentru ea.
Îmi lipsesc conversațiile noastre, umorul tău ironic, felul în care știai să îmi dai curaj, când iți spuneam uneori că e greu: "Ce-ți veni? Bagă-ți mințile-n cap, dă-te cu ruj, zâmbește și uită-te doar înainte! Musai inainte"
În acel august trist, ți-am scris Fata cu copacii... La ceva timp după, pentru că așa a fost să fie, mi-am dorit ca fiul meu să aibă numele tău, cu speranța că poate astfel va avea un pic din personalitatea, din sufletul și mintea ta.
Ne împrieteniseră, cu mulți ani în urmă, pasiunea pentru cărți, pentru Dilema, pentru aproape aceeași muzică, aceleași filme...Nu ți-am spus, in ultimii 15 ani, cel puțin nu în cuvintele astea, cât am apreciat prietenia ta, umorul un pic englezesc, cinismul tău voit care-mi făcea bine și mă scutura de toate naivitățile și iluziile asupra lumii. Nu ți-am mulțumit. Sper că tu știai, cumva, toate astea. Îmi număr adevărații prieteni pe degetele unei mâini dar nu sunt convinsă că le mai acopăr pe toate. Și îmi lipsești.
Azi ar fi fost ziua ta... iar eu nu mai pot să fac altceva decât să sper. Cândva.
Foarte frumoase randuri! Sunt de acord cu tine cand afirmi ca, prietenii sunt foarte putini. Abia daca-i poti numara pe degetele unei maini, insa si atunci cu unele retineri. Si da! Iti vine foarte greu atunci cand pierzi un prieten adevarat. Poate, intr-o viata ulterioara, caile destinului se vor intersecta din nou. Pana atunci, traieste-ti aceasta viata! "Da-ti cu ruj, zambeste..."
RăspundețiȘtergere