Aproape joi

e prea târziu pentru-ntrebări
și e prea iarnă pentru noi,
e prea tăcere-ntre mirări
și prea departe pentru ploi.
e prea devreme pentru lacrimi
și prea aproape pentru doi,
e prea albastru între inimi
și pentru toate e prea joi.

Șah la Adevăr

cad, fără reguli, ace de oglindă
prin vechea fereastră a Căii Lactee
și numai rugăciunea poate să aprindă
o-neîmblânzită inimă de Galatee.

ne agățăm adesea de cuvinte
ne amăgim cu noi promisiuni,
dar însuși Adevărul pare că ne minte
iar tablele de șah sunt pline cu nebuni.

Lecturi... obligatorii

Din momentul în care învățăm să citim, indiferent de vârstă și de limbă, viețile noastre se schimbă pentru totdeauna. O nouă etapă începe, cu toate ale sale, nu neapărat toate bune, deschizându-ne căi către imensa bibliotecă a Lumii.
Apoi, începem să trăim, să construim, să scriem propriile întâmplări care vor deveni cândva istorie. Suntem, așadar, cărți. Închise, deschise, întredeschise, ferecate, bine păzite sau dimpotrivă, foarte accesibile, dorinice să dăruiască, să fie de folos, să învețe. Coperți frumos colorate, atrăgătoare care nu învelesc mai nimic sau care îți pot lăsa un gust amar. Coperți serioase, robuste sau ușor uzate, care adăpostesc scriituri adevărate, necesare și utile. Coperți delicate, simple care ar putea trece neobservate dar care ascund, de-abia perceptibil, versuri vii și picături de suflet.
Da, trupurile-coperți ne învelesc poveștile iar călătoriile lasă deseori urme, schimbări ireversibile, pagini rupte, amintiri uimitoare sau pagini îndoite între care cineva a ascuns cândva flori.
Lasă-i pe ceilalți să te caute, să te cunoască, să te critice, să te descopere, să plece, să li se facă dor, să te uite, să îți preseze flori, să te înțeleagă, să se întoarcă.
Ai răbdare cu ei dar și cu tine. Cărțile-cititori au nevoie de timp.
Căci pentru a citi nu este suficient doar să cunoști bine toate literele.

Culorile zăpezii

aș vrea un tainic început
să construiesc peste ruine
și să pun lacăt pe trecut
să nu-mi mai fie dor de mine

aș vrea să-mi ningă mai albastru,
mai gri, mai roșu, mai căprui,
dinspre-o chilie de sihastru
să-mi ningă galben de gutui...

Scrisoare către fiica mea

îți scriu aceste rânduri pentru mai târziu
când tu vei învăța mai bine adverbele
și celelalte valuri
care mi-au atins cândva sângele;
când nu voi mai decide eu ce e
mai bine și mai important pentru tine;
când eu voi scrie mai puțin,
dar tu mă vei citi (sper) mai mult.
când vom schimba poate rolurile
și tu vei încerca
să mă convingi să pun mai mult
lapte în cafea și nu invers;
când vei înțelege că și "nu" este, de fapt,
tot o dovadă de iubire
și că zilele de luni
sunt speciale.
când tu mă vei privi la fel ca acum
doar că de sus în jos
iar în îmbrățișare,
eu îți voi auzi bătăile inimii
și nu invers.
când eu te voi iubi la fel ca acum,
cu nouăsprezece inimi larg deschise
caci mai mult pare imposibil.
îți scriu azi pentru atunci
când va ninge din nou cu stele
ca la prima noastră întâlnire
din noapte,
căci adevăratele miracole
se lasă deseori așteptate.
când, numărând din zece în zece
și ție ți se va face dor
de copilărie...

Eșarfe de cerneală

Am avut întotdeauna un scris ordonat, citeț, ușor înclinat spre dreapta.
Am scris de-a lungul anilor sute de scrisori de mână și cerneala a dat viață cuvintelor. Stropi de albastru ca picăturile de ploaie fără de care viața însăși nu ar fi...
Am scris zâmbind, am scris plângând, am scris cu emoție, am scris cu nerăbdare și teamă, cu naivitate și recunoștință, am scris cu dor și cu durere, cu bucurie și speranță, am scris zeci de scrisori în limba franceză, am scris cu nostalgie și mirare, cu egoisim și indulgeță, cu tristețe și cu zadarnice așteptări, întru dragoste sau pentru uitare, am scris scrisori de rămas bun și de bun venit, de despărțiri definitive și de noi întâlniri.
Pentru mult timp, anotimpurile îmi intrau mai intâi în cutia poștală, devenită parte din mine, așteptând mereu cu nerăbdare să îmi dăruiască răspunsuri. Unele nu au venit niciodată, altele prea târziu.
Da, am scris mult și am scris mereu cu sufletul. Plicuri mici și mari mi-au învelit bătăile inimii... Mașini, trenuri și avioane le-au purtat departe... Am lipit sute de timbre pentru a-mi pecetlui promisiunile, tăcerile, zborul. Eșarfe de cer senin.
Unii oameni cântă, alții dansează, unii îmbracă totul în culoare, alții îmblânzesc piatra... Eu (încerc să) scriu, Este felul în care pot să mă bucur, felul în care pot să dăruiesc.Sunt un om norocos: am primit un strop de suflet în plus, cu care să văd, să aud și să respir mai adânnc. Azi scriu și iarna îmi ninge doar mie, căci mi-a dăruit lumina într-o zi albă care să îmi  îmbrace cuvintele în toate culorile lumii - apoi le lasă purtate de fulgi către oriunde le e menit să ajungă.
Dacă azi cineva m-ar ruga să mă descriu în câteva cuvinte și dacă aș simți că pot fi eu însămi, i-aș răspunde: "sunt suflet în sufletul neamului meu..."
I-aș mai spune și că, fără să mă pricep mai deloc la științe, încerc, din  sinceră iubire pentru Nichita, să învăț "hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine."

Ispita fulgilor

îmi fusese dor de iarnă
ca de-o poveste cu Trei Crai,
sperând că cerul o s-aștearnă
poteci tăcute către Rai...

azi ninge aprig, ca atunci
dar cerul a rămas închis
iar fulgii au primit porunci
s-ascundă fructul interzis.

Cu ochii închiși

Nu putem să ne imaginăm viața fără simțuri, fără ca ele să funcționeze (toate) perfect. Prin ele primim, dăruim, devenim, descoperim și analizăm totul. Nu concepem că am putea fi puși în situația de a fi lipsiți de vreunul (oricare) dintre ele.
Ne bazăm poate cel mai mult pe văz și suntem tentați să judecăm deseori doar cu ochii: numai ceea ce se vede contează, ne lăsăm convinși de "ambalaj", deși probabil știm deja că aparențele sunt de multe ori înșelătoare. Ceea ce nu se vede este cel puțin la fel de important. Uneori mai important.
Totuși, dacă am fost norocoși și le-am avut pe toate, dintotdeauna, nu realizăm cât de hărăziți suntem și poate nici nu le folosim mereu cu adevărat.
Privim dar nu vedem.
Auzim dar nu înțelegem.
Atingem dar nu simțim.
Mirosim dar nu inspirăm.
Un exercițiu aparent simplu ne poate fi deseori folositor.
Închide ochii, așadar. Unele lucruri se văd și se simt mai bine așa.
Ascultă muzica cu ochii închiși.
Miroase florile cu ochii închiși.
Atinge ploaia cu ochii închiși.
Privește în tine cu ochii închiși.
Îți vei da seama, cu uimire, că totul devine mai clar.
Mai ușor de înțeles. Mai necesar. Mai aproape.
Mai cu rost.

Alfabet... subiectiv

Albastru
Bucurie
Copil
Dor
Emisferă
Floare
Generozitate
Hronic
Iubire
Joc
Kiwi
Luna
Mama
Nemărginit
Om
Prietenie
Recunoștință
Quiproquo
Sărut
Șoaptă
Timp
Țară
Uitare
Visare
Wagner
Xilograf
Yankeu
Zînatic

Fortuna

eu nu am leac
pentru tristețea lumii
și nici pentru
a ei durere antidot.
de aș putea
să vindec iar iluzii
m-aș îndoi măcar
de Herodot...

mă lepăd doar
de legile ursitei
și nu pun zei
pe piedestal,
căci mărul necopt
al ispitei
ne poate fi oricând
fatal.