Numai Mamă să fii

Al 11-lea Martie împreună vine după câteva zile mai grele, peste care am trecut însă cu bine.
În perioada aceasta a anului mintea mea se întoarce mereu către primul nostru 1 Martie, petrecut la IOMC, după 7 nopți în care doar o privisem, plângând, prin capacul incubatorului ei mic. Ajunsesem acolo cu o săptămână înainte, în miezul nopții, cu o ambulanță de la Maternitatea Bucur, după ce o doctoriță foarte tânără o intubase. Nu îmi mai amintesc tot drumul în viteză, în spatele ambulanței, pe autostradă, pentru că în majoritatea timpului urlasem. O parte dintre acele ore mi s-au șters din minte, păstrând doar secvențe din coșmarul alb în care spaima mă paralizase. Copil meu perfect, cu Apgar 10, născut cu doar 1 lună în urmă, era acum intubat pentru o bronșiolită care evoluase rapid, după ce doi doctori o consultaseră deja acasă.
Când Medicul m-a asigurat că poate respira din nou singură m-am simțit de parcă îi dădusem viață a doua oară. Au trecut 11 ani dar eu îmi amintesc numele lor, al celor care au preluat-o și îngrijit-o în acel sfârșit de februarie când încă ningea... În semn de recunoștință, la plecare, am lăsat în cabinetul Doamnei doctor care lipsea, un ghiveci cu orhidee albă. Mi-a mulțumit pentru ea 10 zile mai târziu când i s-a refăcut radiografia pulmonară și totul era în regulă, iar primăvara venise cu adevărat.
O primăvară în care norocul ei, al nostru, venise de la Oameni, cei care pot schimba totul.
Atunci a primit de la mama primul ei mărțișor, pe care l-am pastrat.
Știu că pot fi momente și experiențe mult mai traumatizante, știu că unii vor spune că "toti copiii se îmbolnăvesc", știu că "totul este bine când se termină cu bine"... Mai știu și că eu aș fi avut poate nevoie atunci de un psiholog ca să trec peste asta. M-au ajutat, în schimb, câțiva oameni apropiați cu multă înțelegere, o prietenă specială care m-a ajutat enorm în momentul acela critic și o Doamna Doctor care mi-a înțeles spaima, nesfârșitele întrebări și căreia îi datorez mult, mai ales că acum ne îngrijește, cu răbdare, pe toți.
Și de atunci, cu fiecare primăvară, ea este tot mai puternică. Iar eu cred cu adevarat in dictonul latin "Omnium Artium medicina nobilissima est" pentru ca meseria aceasta cere nu doar profesionalism ci și noblețe, daruire și empatie.
Azi, este un nou inceput de martie.
Azi, când ea este destul de mare să primească o carte de bune maniere, când se bucură de un stilou colorat, când pe un bănuț de argint o fiică și o mamă își zâmbesc, pot să spun privind-o:
Numai Mamă să fii! 🙂

"Parfumul aspru al ficțiunii"

Mărturisesc că nu i-am citit toate cărțile.

Pe unele le-am amânat (Solenoid este una dintre ele), la altele va trebui să mă întorc pentru a le citi cu alți ochi, cu alt suflet - Levantul, de exemplu.

Sunt unele care m-au tulburat, așa cum a fost Rem, poate și penru că am  citit-o într-o perioadă mai grea. Sunt altele care m-au emoționat de pildă De ce iubim femeile sau m-au surprins cu finalul lor neașteptat, așa cum s-a întâmplat cu Frumoasele străine si Travesti.

Una dintre preferatele mele rămâne însă Ochiul căprui al dragostei noastre, pe care am citit-o acum câțiva ani la malul mării. O frumoasă declarație de dragoste, dar nu iubitei ci Mamei.

Prin toamnă, în ziua în care s-a anunțat Nobelul pentru Literatură, am stat cu sufletul la gură, am verificat des sursele care ar fi putut anunța primele marele câștigător. Recunosc că am fost dezamăgită dar sper că Mircea Cărtărescu va primi la un moment dat acest premiu. (Și) eu cred că îl merită. Este cel mai tradus si premiat scriitor român și nu am nicio îndoială că este printre cei mai citiți și apreciați autori contemporani.

Am citit Nostalgia la recomandarea cuiva în a carui parere am încredere. În ultimii ani nu mai citesc chiar la întâmplare deși nu de puține ori mă las sedusă de noile apariții editoriale sau de un titlu inedit.

Nostalgia este o carte care se citește cu răbdare și un strop de imaginație în plus. Imprevizibile, aparent fără legătură întreele, cele 5 părți ale cărții stau sub semnul unui fantastic aproape real, palpabil, la granița dintre vis și realitate, ca într-o oglindă prin care poți privi inăuntrul unor dimensiuni nebănuite.

Șah etern

inima mea
este o clepsidră
pe care cineva
a răsturnat-o întâmplător
apoi a picurat
pe furiș,
prea mult Adevăr
făcând-o să curgă
nefiresc,
în cercuri,
asemeni unui nebun
mereu grăbit
să își salveze Regele.

***

îmi curge din tâmplă un amestec ciudat
de cafea fierbinte, avidă, prea amară
și se prelinge, brun, pe pasul vinovat
spre alte rătăciri ce-or să mă doară ...

Despre arme și învingători

Fiica mea a împlinit de curând 11 ani. Nu știu când au trecut așa repede, deși unii dintre ei au fost mai grei, însă despre asta voi povesti poate altă dată.
Este așadar la vârsta la care majoritatea copiilor au încă naivități, se joacă, visează, greșesc.
La granița fragilă dintre copilărie și adolescență în care noul te poate speria putin, în care ai nevoie de atentie și îndumare, de explicatii și sfaturi, de protecție și ajutor.
Poate (și) de aceea povestea despre care scriu azi m-a impresionat atât de mult.
Mi-au plăcut dintotdeauna cărțile de memorii, biografii, convorbiri/ interviuri și la fel de mult îmi plac filmele inspirate din realitate, în care respiră emoții, gesturi și cuvinte vii.
Scrisă în colaborare cu jurnalista britanică Christina Lamb și tradusă la noi de Ioana Georgescu pentru Editura Polirom în 2014, Eu sunt Malala este povestea reală a unei copile din Pakistan care, încurajată de părinții săi, luptă pentru educația fetelor din Valea Swat, regiunea sa natală. În ciuda dificultăților financiare tatăl său, profesor, deschide o școală mixtă care nu este deloc bine văzută de adeptii regimului taliban, mai ales când numărul elevilor înscriși depășeste 800 , semn că locuitorii înțeleg importanța educației generațiilor viitoare:
”Şcoala mea era un paradis. Pentru că în şcoala Khushal zburam pe aripile cunoaşterii.
Într-o ţară în care femeile nu au voie să iasă din casă fără să fie însoţite de un bărbat, noi, fetele,
călătoream în lung şi-n lat înăuntrul cărţilor. Într-o ţară în care multe femei nu puteau citi preţurile de la piaţă, noi învăţam tabla înmulţirii. Într-un loc în care, de îndată ce intram în adolescenţă, trebuia să ne acoperim feţele şi să ne ascundem de băieţii cu care ne jucam în copilărie, alergam libere ca vântul.
Malala avea doar 11 ani când, sub protecția unui pseudonim, începe să scrie pe un blog al BBC-ului despre greutățile zilnice pe care trebuie să le depășească pentru a merge la școală, despre regimul de viașă strict impus de regimul totalitarist, despre nedreptățile la care îi este supusă familia, despre lumea în care se simte mereu amenințată și care se schimbă constant în numele unei religii pe care nu o poate întelege. Una dintre postări este preluată și de alte trusturi media dar atunci începe și calvarul Malalei și al familiei sale.
Am citit povestea ei cu emoție, cu lacrimi, cu zâmbet si recunostință.
„- Noaptea ne e cel mai frică... Dar dimineaţa, la lumină, ne regăsim curajul. Arma mea este stiloul”
In iureșul evenimentelor politice și sociale din anul 2008 cand talibanii au preluat puterea, Malala, care nu împlinise 15 ani este urmărită, împușcată în cap de la mică distanță în autobuzul scolii care este oprit forțat de soldații talibani islamiști , îi este indusă coma pentru a putea fi transportată și operată în Marea Britanie, supraviețuiește și reușeste să își publice gândurile în cartea pe care o dedică Tuturor fetelor care au fost nedreptăţite şi reduse la tăcere.Împreună, ne vom face glasul auzit.”
În 2014, la 2 ani după atacul înarmat, îi este decernat Premiul Nobel pentru Pace. Malala avea 17 ani, devenise așadar  adolescentă, crescută în spiritul egalității și dreptății și devine cofondator al Fundației Malala care încurajează și sprijină educația tinerilor. Este cel mai tânăr laureat la Nobelului pentru Pace.

Povstea ei este o lectie despre familie, frică, curaj și dorințe, despre convingeri și credința fermă că „Un copil, un profesor, un stilou, o carte pot schimba lumea."
O carte pe care aș recomanda-o mai ales celor tineri, care pot descoperi in Malala un model al generației lor.

Amintiri din Olimp

suntem condamnați la veșnică iarnă
la un război pe care-l pierdem mereu
din haosul alb ce stă să se aștearnă
ne-ar mai putea salva doar Prometeu.

suntem condamnați la negăsire,
la pasi în cerc, ce duc spre nicăieri
dezertori naivi, de-a pururi prizonieri
ce si-au câștigat doar dreptul la iubire...

7 duminici

suntem întrebări la continuu prezent
pentru răspunsuri ce nu ne mai ajung,
doar timpul ne rescrie permanent
și ne conjugă-n imperfect prelung...

Lecția întoarcerii din zbor

sunt de-o vreme mai departe de tine
cu o lungime de aripă sângerândă
de răni prea noi, de-atâtea zări străine,
de zbor prea vechi și-atâta neizbândă...

Altfel

știai să mă privești prin ceață
și risipeai furtuna din pahar,
azi sufletul umbre se dezvață
și orice-ncrâncenare e-n zadar...

mă frige amintirea altor ierni
când ne îmbrățișam mai mult
și ne visam doar în culori, eterni
dar toate par cu-o viață prea demult.

Cea mai veche poveste...

se-ntoarce toamna ca o umbră
ce-și plânge clipa albă, efemeră
lăsând în noapte fum de ambră
dintr-o iubire simplă, pasageră.

îmi urcă spre iris priveliști
prin vechi, senine anotimpuri
din care orbi, uitati artiști
mai creionează foste-mi chipuri...