Despre arme și învingători

Fiica mea a împlinit de curând 11 ani. Nu știu când au trecut așa repede, deși unii dintre ei au fost mai grei, însă despre asta voi povesti poate altă dată.
Este așadar la vârsta la care majoritatea copiilor au încă naivități, se joacă, visează, greșesc.
La granița fragilă dintre copilărie și adolescență în care noul te poate speria putin, în care ai nevoie de atentie și îndumare, de explicatii și sfaturi, de protecție și ajutor.
Poate (și) de aceea povestea despre care scriu azi m-a impresionat atât de mult.
Mi-au plăcut dintotdeauna cărțile de memorii, biografii, convorbiri/ interviuri și la fel de mult îmi plac filmele inspirate din realitate, în care respiră emoții, gesturi și cuvinte vii.
Scrisă în colaborare cu jurnalista britanică Christina Lamb și tradusă la noi de Ioana Georgescu pentru Editura Polirom în 2014, Eu sunt Malala este povestea reală a unei copile din Pakistan care, încurajată de părinții săi, luptă pentru educația fetelor din Valea Swat, regiunea sa natală. În ciuda dificultăților financiare tatăl său, profesor, deschide o școală mixtă care nu este deloc bine văzută de adeptii regimului taliban, mai ales când numărul elevilor înscriși depășeste 800 , semn că locuitorii înțeleg importanța educației generațiilor viitoare:
”Şcoala mea era un paradis. Pentru că în şcoala Khushal zburam pe aripile cunoaşterii.
Într-o ţară în care femeile nu au voie să iasă din casă fără să fie însoţite de un bărbat, noi, fetele,
călătoream în lung şi-n lat înăuntrul cărţilor. Într-o ţară în care multe femei nu puteau citi preţurile de la piaţă, noi învăţam tabla înmulţirii. Într-un loc în care, de îndată ce intram în adolescenţă, trebuia să ne acoperim feţele şi să ne ascundem de băieţii cu care ne jucam în copilărie, alergam libere ca vântul.
Malala avea doar 11 ani când, sub protecția unui pseudonim, începe să scrie pe un blog al BBC-ului despre greutățile zilnice pe care trebuie să le depășească pentru a merge la școală, despre regimul de viașă strict impus de regimul totalitarist, despre nedreptățile la care îi este supusă familia, despre lumea în care se simte mereu amenințată și care se schimbă constant în numele unei religii pe care nu o poate întelege. Una dintre postări este preluată și de alte trusturi media dar atunci începe și calvarul Malalei și al familiei sale.
Am citit povestea ei cu emoție, cu lacrimi, cu zâmbet si recunostință.
„- Noaptea ne e cel mai frică... Dar dimineaţa, la lumină, ne regăsim curajul. Arma mea este stiloul”
In iureșul evenimentelor politice și sociale din anul 2008 cand talibanii au preluat puterea, Malala, care nu împlinise 15 ani este urmărită, împușcată în cap de la mică distanță în autobuzul scolii care este oprit forțat de soldații talibani islamiști , îi este indusă coma pentru a putea fi transportată și operată în Marea Britanie, supraviețuiește și reușeste să își publice gândurile în cartea pe care o dedică Tuturor fetelor care au fost nedreptăţite şi reduse la tăcere.Împreună, ne vom face glasul auzit.”
În 2014, la 2 ani după atacul înarmat, îi este decernat Premiul Nobel pentru Pace. Malala avea 17 ani, devenise așadar  adolescentă, crescută în spiritul egalității și dreptății și devine cofondator al Fundației Malala care încurajează și sprijină educația tinerilor. Este cel mai tânăr laureat la Nobelului pentru Pace.

Povstea ei este o lectie despre familie, frică, curaj și dorințe, despre convingeri și credința fermă că „Un copil, un profesor, un stilou, o carte pot schimba lumea."
O carte pe care aș recomanda-o mai ales celor tineri, care pot descoperi in Malala un model al generației lor.