Pururi tineri înfășurați in like-uri

Aș vrea să îi cer scuze. Aș vrea să îi mulțumesc. Aș vrea să îl încurajez, să îi spun câteva cuvinte frumoase, sincere. Să îl fac poate să zâmbească. 

Dar nu mai pot. Nu mai am cum, căci nu mai este cale de întors.

Am fost colegi o vreme, în primii 8 ani, poate cei mai importanți, în care înveți, pas cu pas, să privești lumea. Anumite amintiri s-au estompat, altele sunt încă foarte vii. Păstrez câteva fotografii, cele mai multe alb-negru, în care zâmbim toți, inocenți, timizi, neștiind cum ne vor fi destinele.

Apoi, mulți ani, nu am mai știut nimic unul de celălalt pentru că așa este deseori viața.

Pe unii dintre ei i-am revăzut anul trecut la întâlnirea de 25 de ani, din păcate nu pe toți și nici el nu a venit. 

În ultimii 2-3 ani ne-am mai intersectat de câteva ori și am devenit prieteni pe Facebook. Îmi citea și comenta des postările.

Ultima dată pe 1 Martie: "...sper ca și pe viitor să ne încantați intelectul cu versurile dumneavoastră superbe! Respect! Fără versurile dumneavoastră, viața ar fi puțin mai gri!"

Am citit tot ce îmi scrisese și am apăsat like, așa cum fac cu fiecare comentariu primit.

Dar peste câteva zile, am aflat că nu mai este. La doar 40 de ani.

Și îmi pare atât de rău...

Știu că nu aș fi schimbat poate nimic în destinul acestui copil bun, cu care viața nu a fost deloc blândă, dar aș fi vrut să știe măcar că îmi pasă, că îi mulțumesc pentru aprecieri, pentru toate cuvintele frumoase pe care mi le-a spus.

Aș vrea, dar nu mai am cum. Nu mai este cale de întors.

In memoriam, Viorel Irimia.