Chemare

mai stai,
îmi spuneai într-o doară
privește, cerul e încă senin,
însă alene toamna
ne picura în vară
stropi calzi de miere
și de vin...

Floarea de departe

sunt cântul așteptând în manuscris,
sunt zâmbet pe un zbor de gărgăriță,
sunt bulbul prigonit din paradis
din care-a răsărit o lalea pestriță...

În așteptarea ploii

se sting încuiate luminile cerului... 
dar pentru toate ti-aș fi paspartu
și picurând culori în palma dorului
aș străluci, de mi-ai fi ploaie tu.

Foto: Pictura de John Atkinson Grimshaw (1836–1893)

Alter ego

se răzvrătește luna într-o margine de vis
și-mi fură amintiri prelinse-n asfințit,
cerând destul în schimbul cercului promis:
să-i fiu eu raza fixă tinzând spre infinit...

Vara șoptită

mi se răsfiră gândul în trandafiri pastel
și freamată-n  arcușuri fine de vioară
desferecându-mi porți de vechi castel,
lăsându-mă să cred că ne e încă vară...

Zborul promis

se schimbă copacii...
dar mie nu de timp îmi este sete
ci de clipele
pe care i le-am furat cândva,
de nerăbdarea cu care îmi
încuviințai promisiunile
ca pe niște aripi împrumutate
pentru atunci
când le va veni vremea
să mă vindece.

Trepte

sunt lujer sub ziduri ce se mișcă
și urc înspre iubire abrupte scări,
pe care viața mi le tot confiscă
pierzându-mă adesea printre nori...

Zori de suflet

se scurge dimineata, ostenită,
sub grele draperii de catifea
si-si cauta iertarea, prigonită
hălăduind prin înserarea mea

Dor de toamnă

mă va răpune toamna
facându-mi concesii...
mirarea din noi
e încă prea grea,
de vechi și gri obsesii
de nesfârșite ploi,
de ultima-mpăcare,
de dor de vocea ta

Toamna, devreme...

e-n mine ropot viu de frunze amare
și printre-atâtea semne îl descifrez cu greu
ca un post-scriptum lung dintr-o scrisoare
pe care am citit-o și plâns-o numai eu...

(foto: DeviantArt)

Îndepărtări

îmi trece vara
cu gesturi de gheișă,
cu amăgiri suave
cerșindu-mi alte flori...
iar eu îi strig naiv
imperative grave:
te du! rămâi! ajunge!
prea mă dori.

Întâmplări din viitor trecut

iată-ne ajunși în
ultima poveste,
în care totul pare că
s-a-întâmplat deja
și-n care doar iubirea
amețitor zvâcnește,
sub blânde dimineți
pecetluindu-și vraja...

Ploi verzi

ne cad stelele
prin verdele ud al ierbii
și nu are cine
să le mai numere.

în vis,
doar foșnetul ploii.

Festina lente...

deschid toate ferestrele
pe care nu vântul le-a închis
ci oamenii în graba lor
spre mereu  altceva
lăsând-le să se trântească
cu zgomot.

Dar acum,
ascultându-le dinspre z către a,
pot să le prefac în muzică.

(sursa foto: weheartit.com)

Regretele verii

se irosesc neștiuți trandafirii
prin grădini cu porți prea înalte,
în care își zâmbeau odată mirii
făcând planeta toată să tresalte.

parfumul greu al lumii îi doboară
ascuns în roșu-aprins de catifea
și din înalt doar linistea coboară
să-și facă drum spre toamna mea...

Târziu de vară...

amurg de vară suspinând
în lungi acorduri de vioară,
cu albi cocori în sud zburând
spre alte nopți ce-or să ne doară

Ad infinitum...

aș vrea să uit o vreme de toate...
să-mi plouă cu răspunsuri și motive,
să mă inunde refrene repetate,
să le transcriu cursiv pe portative

iar timpul să mă lase printre note
și tu să-mi spui din nou cine sunt,
să mă traduci în șoapte poliglote,
să-ti fiu miez de cer și cuvânt...

Insitum Verbum...

mă minunez de fiecare "mama"
ca de prima zapada a iernii.
mă tem de fiecare plic de departe
ca de o scrisoare de adio.
ma leg de cuvinte cu cele șase simțuri
ca de linia aproape palpabilă
a orizontului.

sub verbe,
toate întrebările lumii.

Floare de șah

sunt clipa pe care timpul o străbate
râvnind tăcut nesperate minuni,
în care inima-mi firesc încă mai bate
lovindu-se adesea de fostele-i furtuni

sunt timpul alb, la marginea uitării,
ce-și caută-ndelung simpla chemare
sub muchia de mirabil a-nserării
spre care-ntr-un târziu va ști să zboare

Controlul timpului

dacă eu, dacă noi
punând atâtea virgule absurde
ne-am obosi să ascultăm mai mult,
ne-ar mai rămâne veacuri de secunde...

dacă tu, dacă noi
tot născocind conjuncții acerbe
am ridica iubirea la pătrat,
ne-ar mai ajunge timpul să
descâlcim adverbe...

10 zile cu Oscar

Oscar are la începutul cărții 10 ani.
Cu fiecare scrisoare el devine însă altul, parcurge pe repede înainte etapele firești și le împărtășește cu singura care reușește să îl facă să zâmbească, o infirmieră bătrână din spitalul în care nimeni nu are curaj să îi spună adevărul.
Oscare și tanti Roz este o poveste atipică: știi de la început deznodământul însă nu te poți abține să o citești. Crezi că te vei detașa, ai mai citit și văzut cărți și filme emoționante până acum.
Dar ultimele zile din viața acestui copil, sub forma unor scrisori către Dumnezeu te pot copleși, te fac să te privești în oglindă și să înțelegi cât ești de norocos.
O carte pentru adolescenți și adulți deopotrivă, din care, dacă vrei cu adevărat, poți învăța câte ceva (și) depre tine.

Iubește(-ți) viața

Am văzut Bohemian Rhapsody vara trecută, mult după ce fusese declarat cel mai bun film din 2018. Nu voi contesta în nicun fel Oscar-ul pentru cel mai bun actor în rol principal, căci talentatul Rami Malek l-a meritat pe deplin. Dar mie, filmul în sine, cu exceptia muzicii, nu mi-a plăcut. Poate și pentru că am o imagine idilică, mai boemă a lui Freddie Mercury.
Mult mai mult mi-a placut însă Green Book, inspirat din viața celebrului pianist Don Shirley,interpretat de Mahershala Ali, pe care l-am văzut de curând, tot câștigător de Oscar, în care povestea curge cumva mai firesc și mai uman și pe care eu l-am perceput ca un scenariu aproape în oglindă al unui alt film grozav revăzut de curând pe TVR2, Driving Miss Daisy (1989) cu Morgan Freeman și Jessica Tandi ( cea care a primit Oscar-ul pentru acest rol).
Sunt, am mai spus-o (In my defence), un om demodat, care se atașează greu de alți oameni, care rezonează cu și mai puțini. Însă când se întâmplă asta, o fac fără rezerve și cu bucurie sinceră pentru că a împărtăși gusturile și afinitățile altcuiva este un sentiment de neprețuit. Prieteniile sunt cele mai complexe relații dintre noi, care ne cer efort, răbdare și îngăduință, așa cum se întâmplă în toate aceste 3 filme, în care protagoniștii construiesc uneori cu umor, alteori cu dramatism, prietenii pe viață, dincolo de orice prejudecăți și diferențe.
Pe Queen i-am descoperit la inceputul anilor 90, pe vremea când casetele audio cu muzică bună se găseau cu greu, chiar și cele piratate... eram la inceput de adolescență și mi-au plăcut imediat. A fost așadar, iubire la primele acorduri... I'i m just a singer with a song... desi Freddie a fost mult mai mult.
Gândul mă întoarce uneori către zilele acelea reci de final de martie când tânărul rezident de la Fundeni mi-a spus zâmbind, încurajându-mă: The show must go on.!
Dar nu, nu aceasta este melodia mea preferată de la Queen (deși este greu să aleg doar una) ci Who wants to live forever (Cine vrea să trăiască veșnic?)... intrebarea aceasta retorică, obsesivă, sub chitara inconfundabilă a lui Brian May ( cel care de altfel a compus piesa) care ne preocupă pe toți la un moment dat.... am ascultat multe versiuni ale ei și doar cea interpretata de Sarah Brightman mi se pare că surprinde pe deplin emoția mesajului... suntem clipe de nemurire..."Forever is our today"

Invitație la dans

sărută-mi petalele, fără grabă ...
se vor deschide toate, șovăind,
până la ultima.
Abia atunci,
dezbrăcată de tăceri
voi învăța să te privesc
și cu ochii închiși.
Vino, ne așteaptă Cetatea!
să pictăm aripile fluturilor,
mai întâi...