Pastel

mă fură somnul cu flori de busuioc

iar visul e tabloul cu stele căzătoare

ce-și scutură șasiul de-atâta nenoroc

când luna îi surâde, înșelătoare...

vezi, picură lumina dinspre miazăzi
dar mă privești mereu în contre-jour
orbit de strălucirea prea multor galaxii
ce rispesc pedeapsa infamului sperjur

Aripi de cerneală

eu port albastru de noapte boreală
când foste aripi încă dau să zboare
iar marea-mi este lanul de cerneală
din care pleacă stoluri migratoare...

eu mă îmbrac cu rochii de sirene,

pe care marinarii le-nchipuie în larg

și mai găsesc sub bancuri de morene

fâșii subțiri de alb, prelinse pe catarg...

Din dor...

în mine sunt doine ce curg
din valuri mai vechi decât marea
plânse la țărm, tânguite-n amurg, 
când veșnicia-și cere înserarea...

în mine e dor, ești tu și sunt flori 
iar soarele-apune mereu mai târziu, 
rostindu-se-ncet în grele întrebări
ți-am fost, vei mai fi? nu mai știu...