... muzica toamnei

 https://www.youtube.com/watch?v=oEkkMsU2y20

Frunza din azi

nu mi-l promite (iarăși) pe mâine 
dă-mi-l pe azi sau măcar pe acum,
descuie zăvorul ce-loc te mai ține...
strașnice ploi ne-asteaptă, duium

te rog cu-aceiași ochi cu care toamnei
îi cer zâmbind amar, de fiecare dată, 
oprește într-o frunză zădarnicia goanei
spre cea din urmă simplă judecată...

Dor de galben

aș târgui un braț de crizanteme 
și le-aș uita pe străzi pe care treci
să mă șoptească-n galbene poeme, 
să le respiri, să nu mai vrei să pleci

Căutări

ne-am căutat cândva cu-aceeași frenezie

cu care vechii grecii la zei s-au închinat

dar am lăsat destinul în grabă să ne scrie

o scurtă elegie și ne-am înstrăinat...

ne-am fi iubit mai mult, nu-ncape îndoială
dacă ne-am fi găsit mai lesne prin Olimp
și n-am fi rătăcit sperând o învoială,
ce ne tot fredona, mereu în contratimp

Verbe...

https://www.litera13.ro/2021/09/insitum-verbum-nicoleta-tudor.html?m=1

Sine mora...

e prima zi din toamna ce desparte
tacerea în silabe firave, tot mai reci...
tânjesc o frunză în vară să mă poarte
să te întorci, apoi sa uiti sa-mi pleci

Toamna altfel

e-n glasul tău un timbru de arie solemnă
pecetluind răvașe ce nu-mi vor mai ajunge
și fără îngăduință la toamnă mă condamnă
când înspre noi lumina de abia mai curge...

***

în amurg

lanul de lumină și eu 

ca-nimeni-alta a ta.

Ursită

a trebuit sa mi te-ntâmpli
ca să-i dau rost acestei lumi,
din dafin să îmi faci cununi
și-apoi cu soare să mă umpli

a trebuit să-mi afli taina
și să o învelesti cu marea,
să-i furi necruțător lumina
iar mie să-mi ramâna sarea

au trebuit să curgă lacrimi,
să-i dau licorii gust de vin
și pentru-atâtea albe patimi
toți laurii ți se cuvin...

Aproape toamnă

se umple cerul de păsări ce îmi pleacă
și vara, pe sfârșite, mă scaldă în uitare
sub un oftat tradiv, de tragedie greacă
când zeilor, în vis, le cer din nou iertare

Gând de toamnă

aștept să-ți plac... 
fără de reparații serioase
și caut sinonim deplin 

pentru iubire,
când vara își dezbracă
rochia de matase
privindu-mi peste umăr
c-o ultimă-amăgire...

aștept să se întoarcă toamna-n joacă
să-i deslușim misterul într-un acronim,
să ne certăm, să râdem, să ne treacă
și doar în poezie să ne mai grăbim...

Chemare

stăruitor, Ullise imi cere să cobor
cu aripi noi, foșnind a nemurire,
apoi îmi tine predici despre zbor
dar îmi întinde mâna  fără șovăire...

Pastel

mă fură somnul cu flori de busuioc

iar visul e tabloul cu stele căzătoare

ce-și scutură șasiul de-atâta nenoroc

când luna îi surâde, înșelătoare...

vezi, picură lumina dinspre miazăzi
dar mă privești mereu în contre-jour
orbit de strălucirea prea multor galaxii
ce rispesc pedeapsa infamului sperjur

Aripi de cerneală

eu port albastru de noapte boreală
când foste aripi încă dau să zboare
iar marea-mi este lanul de cerneală
din care pleacă stoluri migratoare...

eu mă îmbrac cu rochii de sirene,

pe care marinarii le-nchipuie în larg

și mai găsesc sub bancuri de morene

fâșii subțiri de alb, prelinse pe catarg...

Din dor...

în mine sunt doine ce curg
din valuri mai vechi decât marea
plânse la țărm, tânguite-n amurg, 
când veșnicia-și cere înserarea...

în mine e dor, ești tu și sunt flori 
iar soarele-apune mereu mai târziu, 
rostindu-se-ncet în grele întrebări
ți-am fost, vei mai fi? nu mai știu...