Ave Maria

Zilele acestea, răsfoind o revistă on-line, am ajuns la un articol de la sfârșitul anului trecut despre decizia Primariei Romei de revocare a ordinului de exil și astfel de reabilitare morală a poetului Ovidiu -  exilat de către Împăratul Octavian Augustus la Tomis, unde a continuat să scrie, mai ales epistole, exprimându-și tristețea de a fi departe de Roma. Autorului Metamorfozelor i s-a făcut așadar dreptate, după 2000 de ani.
Nu cred că latina este o limbă moartă, fie și numai pentru că în multe tări europene (Franța, Italia, Spania, România, Portugalia) încă se predă în școli, majoritatea Universităților având secții de Limbi clasice, iar Dreptul Roman se studiază la Facultățile de drept de pretudindeni, sistemul legal din numeroase țări bazându-se pe acesta.
 De altfel, atât în literatură, filozofie, istorie dar și în biologie, medicină sau astronomie întâlnim frecvent  expresii, termeni și denumiri latinești.
 Sunt și alte argumente care păstreză viu spiritul limbii: în Vatican limba oficială este latină (chiar dacă populația acestuia depașeste cu puțin 800 de locuitori) , iar cele mai importante slujbe publice sunt rostite și în limba latină.
Stema Regala a României este inscripționată cu dictonul latin: "Nihil sine Deo" (Nimic fără Dumnezeu), deviză regăsită pe anumite bancnote și monede folosite înainte de instaurarea regimului comunist. Casa Regală acordă începând cu anul 2010 Decorația Regală "Nihil Sine Deo", distincție oferită pentru merite deosebite, unor personalități din diverse domenii.
Nu pot spune că am îndrăgit-o încă din clasa a VIII-a, însă la liceu, fiind și materie de teză, am încercat să-i înțeleg importanța, să-i apreciez frumusețea.
În urmă cu mulți ani, într-un moment de cumpănă, mi-am lipit pentru totdeauna de suflet, cu speranță, o rugăciune veche, în limba lui Cicero. Numită și "Închinăciunea Îngerului", rugăciunea apare în mai multe confesiuni: catolică, luterană, ortodoxă, protestantă, etc. Versurile ei simple, transpuse pe muzica lui Franz Schubert , au fost căntate de-a lungul timpului de cele mai tulburătoare voci ale lumii: José Carreras, Maria Callas, Luciano Pavarotti, Plácido Domingo, Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu, Felicia Filip, Sarah Brightman.
Atâta vreme cât undeva în lume niște absolvenți cântă cu bucurie "Gaudeamus, igitur!" sau un om rostește cu emoție "Ave Maria", limba latină nu poate fi altfel decât vie.

"Toți copiii lumii"

E încă dimineață, mult către prânz. E liniște, câtă poate fi într-un apartament "la stradă", după ce înveți să ignori claxoanele. Cafeaua este deja rece, a fost fierbinte cândva pe la 7, dar n-am avut timp să o termin. O fac acum și în timp ce "stau" un pic pe net, pregătind o nouă postare pentru blog, prin murmurul străzii se aude un copil plângând. Știu că nu este al meu, căci el doarme liniștit și e prea mic ca să plângă "cu vorbe", iar sora lui nu este acasă.Totuși, nu-mi pot înfrânge impulsul de a arunca o privire în camera în care da, el încă doarme. Copilul mai mare de afară continuă să plângă câteva minute. Poate a căzut, poate vrea ceva, poate e doar alintat așa cum sunt și ai mei. Dar îmi dau seama, încă o dată, că nu m-a lăsat indiferentă plânsul lui. Probabil că așa sunt femeile. "Cineva" le dă, când devin mame, mai multe perechi de urechi, mai multe perechi de ochi, mai multe brațe, mai multe bătăi de inimă. Ca să le ajungă pentru "toți" copiii lumii.

Să mai (și) citim, așadar!

La început a fost Alfabetul. Nu știu de ce, probabil pentru că nu era moda pe atunci, poate și pentru că cei din generația mea începeau școala în jurul vârstei de 6 ani, când am intrat în clasa I, încă nu știam să citesc și să scriu. Poate (și) de aceea am îndrăgit cu adevărat Abecedarul - "cea mai cutremurătoare de conștiință carte " și mi-am adorat Învățătoarea: încă tânără, frumoasă, cu privirea verde, uneori severă dar hotărâtă să facă din noi elevi buni. În anii aceia senini, în care nu aveam distracțiile cu ecrane complicate ale copiilor de azi, mi-am făcut din lectură un prieten.
De-abia în adolescență am început, timid, să scriu versuri (vă mulțumesc, domnule
Marcel Fotache, că m-ați încurajat să scriu, că m-ați pregătit la un moment dat pentru "Națională", deși nu îmi erați profesor la clasă). Mult mai târziu, am început, rugată de prieteni, fără pretenția că voi scrie ceva "nemaivăzut", acest blog-jurnal. Recunosc: este mult mai ușor să citești decât să scrii. Este greu să îți pui sufletul pe hârtie/ monitor. Și uneori simt nevoia să mă întorc cu o oarecare sfială către versuri...
 Ne plangem tot mai des că adolescenții și copiii de azi nu mai citesc aproape deloc. Dar noi, adultii, cât/ ce mai citim? Câți dintre noi le suntem exemplul concret al faptei, nu al vorbei? De câte ori pe săptămână/ lună(?) ne văd copiii noștri citind? Când am cumpărat/ împrumutat/ dăruit ultima dată o carte? Ce-i drept, nici timpul liber nu ne este suficient, griji avem destule și lectura nu mai poate fi o prioritate. Iar eu nu pot să-i sfătuiesc pe părinți. Nu îmi permit, nu am dreptul. Ei sunt adulți și știu mai bine ce fac în/ cu viețile lor.
Eu vin, vorba cântecului "cu un sfat omenos", cu o rugăminte sinceră, pentru tine, în speranța că vei citi:
Copile drag, mai mic sau mai mare - poate la început de adolescență -  dacă ai ajuns să citești rândurile acestea din întâmplare sau ți le-a recomandat cineva acum, când vacanța de vară e pe sfârșite, te rog să mă crezi că cel mai mare bine pe care ți-l poți face azi și de acum încolo este să citești, să te informezi, să înveți, să călătorești. Cărțile sunt și un mijloc minunat de călătorie în toate colțurile lumii iar imaginația un dar prețios. Învață o limbă străină, mergi la un club/ cerc/ atelier, fă-ți un hobby, practică un sport care îți place.
Multe din aceste activități sunt gratuite, spre deosebire de telefoanele performante sau alte distracții.
Niciodată nu vei mai avea timp pentru citit și învățat ceva nou cu bucurie, așa cum ai acum. Știu că ai lecturile obligatorii, impuse de programele școlare care, ai dreptate, n-au mai fost revizuite și adaptate timpurilor de ani buni, dar vei vedea, unele chiar au rostul lor. Acum ai, chiar dacă nu iți dai seama, un lux pe care cândva îl vei pierde prin rutina vieții: acela de a citi cu/ de drag, în ritmul tău. Crede-mă, cititul nu doare. Lipsa lecturilor insă, doare și uneori poate avea consecințe pe termen lung. Ai la îndemână o mulțime de surse, de cărți pentru toate vârstele, pentru toate etapele vieții, în toate limbile pământului, fie ele pe hârtie sau pe suport electronic. Fă-ți bucuria de a descoperi o parte din ele, căci ce înveți acum, ce vei parcurge cu mintea, ochii și sufletul tău nu iți va putea lua nimeni, niciodată. Și dacă ai suficientă răbdare, orice carte citită îți va fi utilă cândva.
Nici eu nu am citit totul și nici nu este posibil. Poate trebuia să fac mai mult și uneori îmi reproșez asta. Dar încerc, când viața de om mare îmi permite, să repar câte ceva. Timpul m-a învățat că o dimineață încă însorită, în compania unei cărți bune, este o bucurie simplă, dar de neînlocuit.
Să mai (și) citim, așadar!

PS. astazi am căutat, găsit, salvat şi "răsfoit" cu emoṭie Abecedarul copilăriei mele... Şi un gând curat mă duce către zâmbetul Doamnei Învăṭător Irina Andreescu.

Amintiri dintotdeauna

Cândva, mi-ai dăruit o pereche de fluturi.

Dar ei plângeau în somn în fiecare noapte, 
așa că am lăsat deschise toate ferestrele
deși ploua aproape tot timpul.

Apoi mi-ai dăruit un pescaruș, 
însă cafeaua nu fusese nicând mai amară 
iar lui îi era mereu dor de valuri. 
Așa că, în ciuda ploilor nesfârșite, 
am lăsat deschise toate ferestrele.

După o vreme, mi-ai scris câteva 
versuri cu aripi. Și ele, împotriva ploilor 
devenite ninsori aprige, 
nu mi s-au mai dezlipit niciodată de inimă.

Aleg să-mi placă...

oamenii care spun mai des: "eu știu" decât "eu am";
oamenii care întreabă "pot să te ajut cu ceva" decât cei care îmi spun "ai grijă ce faci";
cei care mai degrabă încearcă decât cei care il invocă pe "nu pot";
cei care mă caută și fără motiv, nu doar când au nevoie de ceva;
oamenii care se bucura sincer și mă încurajează;
cei care incearcă măcar un minut sa fie in locul meu;
oamenii care nu au nevoie sa li se aducă mereu aminte câte ceva important despre mine;
cei care pot spune cu sinceritate "Îmi pare rău"și încearcă să repare...
Da, nu am fost la Paris, dar asta nu înseamnă că nu mi-am imaginat frumusețea lui, că nu stiu nimic despre el, că nu vreau să aflu câte ceva, că nu știu deloc franceza sau că nu îmi doresc să îl văd. Cândva...

Flori nespuse și apă vie

Cine și-a propus asta măcar o dată, a aflat probabil că nu este ușor să ajungi cu adevărat la inima unei femei. Că e nevoie de atenție și răbdare, de cuvinte și gesturi sincere.
A mai aflat poate și că, deși puternică, inima unei femei este ușor de rănit.
Uneori, un singur "Îmi pare rău" poate fi de ajuns.
Câteodată ajută un buchet de ghiocei, de iriși sau de maci.
Alteori pur și simplu, îi trebuie mai mult pentru a putea ierta cu adevărat. Pentru a se putea vindeca are nevoie de liniște, de răgaz, de muzică și culoare, de povești și apă vie.
Și așa cum spune cântecul, "I'm starting to believe it should be illegal to deceive a woman's heart ..." (tr. încep să cred că este ilegal să rănești/ dezamăgești inima unei femei - https://www.youtube.com/watch?v=MTdPXdod1ZY - Illegal, Shakira featuring Santana)

ps. text apărut in Revista Dilema, 9-15 august 2002:
O lecţie îngerească

Zi toridă de iulie, în tramvai. Pe un scaun o doamnă (60-65 de ani) cu un îngeraş (3-4 ani) în braţe.
"Ce bine-i jos, buni, că mă dor picioarele de-atîta mers. Că-s bătrîn ca tine, buni."
"Da, tare bătrîn", îmi surîde senin bunica.
"Şi picioarele şi inima mă doare, buni!"
"Ia să văd, ştii tu unde-i inima ta?""
Nu, buni, că nu se vede. Are coajă."
Da, înger drag, are coajă inima...

Colacul de salvare. Sau despre simțuri și simțiri.

Suntem un popor ca oricare altul, chiar dacă ni s-a inoculat prea multă vreme ideea că am fi cel mai cel dintre popoarele lumii. Avem, nu încape îndoială, în istoria mai mult sau mai puțin îndepărtată suficiente motive care să ne facă mândri fără să avem vreo clipă sentimentul inferiorității ca națiune.
Prezentul este cel care mă îngrijorează. Se pare că începem, încet doar foarte sigur, să ne pierdem din simțuri. Fie nu ni se mai explică acasă sau în școală, fie ramân nefolosite și ni se șterg din memorie.
Unele sunt obligatorii: bunul simț, simțul măsurii, bunul gust, simțul moralității, simțul limbii pe care " o corciră și o porciră toți/ inclusiv cei care rămaseră în ea".
Altele cer ceva mai mult efort: simțul civic, simțul datoriei, simțul ridicolului, simțul onoarei.
Chiar și simțul umorului începe să ne trădeze, de vreme ce prin amuzant întelegem o grămadă de tâmpenii din emisiuni tv îndoielnice și superficiale. Sau credem că râdem de politicieni când, de fapt, ei râd de noi și ne fac de râs în fiecare zi.
Cele mai grave pierderi încep să fie însă cele de bază. Devenim din ce în ce mai orbi, mai surzi si mai nepăsători, altfel nu-mi explic de ce nu mai suntem capabili de reacție în fața atâtor fărădelegi, atâtor exemple negative, nedemne, umilitoare.
A început să ne placă sau ne-am obișnuit să stăm strâmb și să judecam și mai strâmb. 
Ne pierdem astfel identitatea, pe drumul "dinspre rădăcină spre floare", sperând că "afară" e mai bine.
Avem, totuși, câteva șanse. Salvarea acestui popor poate veni din Educație, din cultivarea permanenta a empatiei, a sentimentului că depinde și de tine să schimbi ceva, să îndrepți răul. Trebuie să (re)învățăm să avem grijă unii de alții. Fiecare contează.
Haideți să nu ne mai punem cenușă-n cap, dar nici să ne credem centrul universului.
Să ne pese "acum ori niciodată", căci "Asta-i Țara noastră, noi nu stăm în gazdă!"