Colacul de salvare. Sau despre simțuri și simțiri.

Suntem un popor ca oricare altul, chiar dacă ni s-a inoculat prea multă vreme ideea că am fi cel mai cel dintre popoarele lumii. Avem, nu încape îndoială, în istoria mai mult sau mai puțin îndepărtată suficiente motive care să ne facă mândri fără să avem vreo clipă sentimentul inferiorității ca națiune.
Prezentul este cel care mă îngrijorează. Se pare că începem, încet doar foarte sigur, să ne pierdem din simțuri. Fie nu ni se mai explică acasă sau în școală, fie ramân nefolosite și ni se șterg din memorie.
Unele sunt obligatorii: bunul simț, simțul măsurii, bunul gust, simțul moralității, simțul limbii pe care " o corciră și o porciră toți/ inclusiv cei care rămaseră în ea".
Altele cer ceva mai mult efort: simțul civic, simțul datoriei, simțul ridicolului, simțul onoarei.
Chiar și simțul umorului începe să ne trădeze, de vreme ce prin amuzant întelegem o grămadă de tâmpenii din emisiuni tv îndoielnice și superficiale. Sau credem că râdem de politicieni când, de fapt, ei râd de noi și ne fac de râs în fiecare zi.
Cele mai grave pierderi încep să fie însă cele de bază. Devenim din ce în ce mai orbi, mai surzi si mai nepăsători, altfel nu-mi explic de ce nu mai suntem capabili de reacție în fața atâtor fărădelegi, atâtor exemple negative, nedemne, umilitoare.
A început să ne placă sau ne-am obișnuit să stăm strâmb și să judecam și mai strâmb. 
Ne pierdem astfel identitatea, pe drumul "dinspre rădăcină spre floare", sperând că "afară" e mai bine.
Avem, totuși, câteva șanse. Salvarea acestui popor poate veni din Educație, din cultivarea permanenta a empatiei, a sentimentului că depinde și de tine să schimbi ceva, să îndrepți răul. Trebuie să (re)învățăm să avem grijă unii de alții. Fiecare contează.
Haideți să nu ne mai punem cenușă-n cap, dar nici să ne credem centrul universului.
Să ne pese "acum ori niciodată", căci "Asta-i Țara noastră, noi nu stăm în gazdă!"