"Până când viața ne va despărți"

M-am ferit întotdeauna de jurăminte, de promisiuni pe trermen lung.
Mă tem să rostesc cuvinte care obligă, care nu lasă libertatea unui "nu".
Mi-e frică de adverbele definitive și irevocabile.
Când i-am ținut pentru prima dată în brațe le-am promis șoptit, fiecăruia dintre ei, că le voi fi mereu aproape. Atât cât ei vor vrea și vor avea nevoie de mine. Au fost singurele momente în care mi-am legat, visceral, propria conștiință de a altcuiva.
O promisiune pe viață.
M-am atașat mai degrabă de "cândva, încă și probabil" decât de "niciodată, întotdeauna și deloc". Nu-mi plac ultimatumurile iar "trebuie" mi s-a părut mereu un cuvânt ciudat.
Cred mai mult în "e nevoie", "vreau" și "mi-ar plăcea".
Nu știu cum să reacționez la cuvintele "mari", mi-e teamă de ridicol și, mai ales, de consecințele lor.
Într-o conversație cu cineva la a cărui părere țin, după ce cititesm o știre cu o "vedetă" care "își unise destinul" pentru a nu-știu-câta-oară cu "aleasa inimii", am întrebat: "De câte ori este, sfântă, de exemplu, taina cununiei?"
Răspunsul lui m-a intrigat: "conform dogmelor, de 3 ori, apoi se consideră păcat."
"Cum să fie același jurământ sfânt de trei ori? Cum să mai fie tainic? A 3-a oară probabil știi deja o parte din ritual pe de rost", i-am spus...
Indiferent care e natura relațiilor dintre noi nu cred că există ceva care să ne lege
"pentru veșnicie".
Indiferent cât de mult iubim, urâm sau sperăm.
Indiferent cât de indispensabili ne place să credem că suntem.
Oamenii (te) vor șterge cu buretele, te vor uita, te/ se vor pierde.
Oamenii își dau prea des și prea lesne cuvântul de onoare.
Suntem grăbiți, impulsivi și subiectivi.
Nu avem dreptul nici să promitem, nici să legăm.
Oricât de mult ne străduim să păstrăm, să reparăm, să convingem.
Oricât am crede că vrem doar binele.
Este nevoie să învățăm și să acceptăm că celălalt vrea acel bine.
Pe oameni nu eternitatea îi desparte ci viața însăși.
Cu toate ale ei.