Quo vadis?

ne uităm la viață ca la un spectacol
de circ, de dans, de mimă sau poate de magie
- mai facem un scenariu, mai scriem o regie
și-n ultimă instanță mai cerem un miracol...

ne facem cruci prelungi și ne scuipăm în sân
și mai închidem ochii, mai trecem cu vederea
dar nici nu mai știm bine cine se vrea stăpân
ce preț are biletul, ce grea e decăderea...

Strigăt

ne facem bine doar cu sânge
cu frici și urlet și durere
Golgota nu ne mai ajunge
și morții îi plătim cât cere.

haideți să facem iarăși
din OM un substantiv
și să-l rostim cu sete,
mai tare, răspicat!
că-i de prea multă vreme
un simplu adjectiv
ce ne îngroapă de vie țara.
Și-i păcat.

Îngerul a țipat

cine-o să mai salveze țara asta care

se-acoperă mereu cu o durere grea, 

în care ni se cere o "altă intrebare" 

și însuși Dumnezeu ar demisiona...

Prețul corect

Cred că oamenii ar fi în stare să iasă pe stradă cu etichetele la vedere, pentru a arăta lumii întregi cât de valoroși sunt - adică cât costă tot ceea ce poartă în momentul respectiv (haine, bijuterii), mașina parcată în fața restaurantului/ blocului, mâncarea pe care au comandat-o, telefonul scump pe care îl pun ostentativ pe masă, ultima poșetă în tendințe sau excursia din care tocmai s-au întors.
Investim nebunește în aproape tot ce nu contează cu adevărat și mai grav, îi învățăm și pe copii să facă la fel.
Am senzația că întrebarea noastră preferată a devenit  :"Cât costă?"
Hainuțele lor nu sunt suficient de frumoase dacă nu au brand, bicicletele lor nu sunt destul de bune dacă nu sunt de firmă, jucăriile sunt mai haioase doar dacă sunt cumparate de la Mall.
Iar bietului trup îi dedicăm mai mult decât ar avea nevoie.
Mai mult mâncăm decât citim, mai mult ne admirăm în oglinzi decât ne privim semenii în ochi, mai des ne face selfie-uri decât privim nu cu ochii ci cu inima o frântură de viață...
Nici măcar în călătorii/ vacanțe nu scăpăm de aceste metehne. Și unii mai cred că asta i-ar scuti de interacțiunea firească cu cei care nu sunt la nivelul lor.
Din afară totul trebuie să fie frumos, poleit, să arate grozav, să convingă, de parcă la final am primi calificativ/ notă și în funcție de asta am fi primiți sau exclusi din anumite cercuri: "Nota 3,14, poți să pleci, nu ești destul de cool pentru noi" sau "Nota 10, bravo, ești cel mai valoros din gașcă". Clar, nu ne permitem să fim mai prejos.
Ne purtăm de parcă am fi listați la bursă și trebuie să avem o bună cotă de piață. Exponate dezirabile. De vânzare.
Lăsăm mult în urmă mintea, spiritul, sufletul ... poate singurul care ne-ar putea aduce un strop de nemurire căci el nu se vede și prin urmare nu prea contează. Nu ne mai obosim să îl îmbăcăm, să îl mobilăm adecvat, să îl hrănim cu bine și frumos. Să lăsăm urme. Nu ne mai pasă. Nu (mai) rentează.
Și când realizăm că am fost condamnați la viață doar o singură dată și că prețul a fost prea mare, deja ni s-a făcut târziu.
"Timpul vieții ni-i scurt/ hai să-l facem curat..."

Eșarfe de albastru

... soarele se înălța timid printre norii din care cu o seară în urmă plouase torențial.
Nu era nevoie de umbrelă, așa că își așezase rogojina mult în capătul plajei aglomerate; mersese o vreme pe țărm pentru a găsi un loc cât mai ferit de zgomotul stațiunii, deși sfârșitul verii era aproape.
Marea i se părea (și) mai frumoasă când era liniște, când se auzeau doar pescărușii și nici un negustor ambulant nu le tulbura zborul.
Răsfoise o carte dar simțise nevoia să își lase mintea liberă, printre valurile care se mai domoliseră, semn că în și în larg furtuna trecuse.... își acoperi fața cu pălăria albă, cu boruri largi și închise ochii.
Nici nu își dăduse seama că cineva se apropiase până când nu auzi vocea ca de clopoțel: "Nu vă supărați, v-am adus pălăria, o luase vântul".....îi spuse copila care nu părea să aibă mai mult de 9-10 ani. O privi de jos în sus cu mirare și se întrebă dacă nu cumva visează, căci fetița avea privirea nefiresc de albastră, de parcă până atunci privise doar cerul.
Se ridică de pe cearceaf fără să iși ia ochii de la făptura înăltuță, cu bucle castanii, îmbrăcată cu o rochiță albă, care o acoperea aproape până la glezne...
"Mulțumesc!" îi spuse ea zâmbind, "ar fi fost neplăcut să o pierd".
"Vă înțeleg, răspune copila serioasă și eu credeam că l-am pierdut pe Albatros.
Ți-ai pierdut cățelul? a fugit apoi a venit înapoi? o întrebă ușor amuzată la gândul că doar un copil și-ar putea numi animăluțul Albatros.
"Cățelul? oh, nu", zise copila de data aceasta zâmbind. "Albatros este zmeul curajos - ieri  l-am înălțat puțin prea sus și credeam că l-am pierdut, dar vântul l-a ajutat să se întoarcă la mine.
Uneori vântul repară tot", mai rosti ea peste umăr, apoi alergă departe, către o umbrelă mare, colorată; o urmări cu privirea până când doar urmele pașilor i se mai vedeau pe nisip. Se apropie de țărm... apa era încă rece, dar norii se risipiseră. În depărtare, o siluetă albă, de-abia perceptibilă înălța, ajutată de vântul căldut, aripi curajoase, perfecte...
"Zbor infinit", rosti pentru sine și un refren de demult îi inundă inima.... "nisipul fin a oftat,
/zâmbește-n el o urmă de păcat..."

În larg

mi-e drag amurgul de topaz
când marea contopită-n cer
surâde blând în bleu-turcoaz
și îmi devine giuvaier...

adună perle într-un talaz
și mi le așterne-n colier
iar soarelui îi dă răgaz
pe pânza unui velier...

Zidurile uitării

zidim iubiri sau
le lăsăm să plece
și ne-amăgim
seduși de aparență,
când lumii îi dăm dreptul
avid să ne disece,
iar bietei noastre inimi
nu-i mai găsim clemență.
strivim închipuiri
ce-au fost odată visuri,
sorbind grăbiti din noi licori
dar Omenirea însăși
mai vrea doar să ne uite
și ne răsar pe buze
tardive remușcări.

Zbor zadarnic

noi scriem în zadar și nimeni nu citește
- să ne privim tăcuți în spartele oglinzi,
din care doar trecutul mirat încă privește
văzându-ne mai tineri, mai altfel, mai cuminți.

noi scriem resemnați și împărțind vazduhul
răstălmăcim cuvinte - metafore flămânde
când, dezlegat de sine, mă copleșește zborul
acoperindu-mi zarea cu aripi sângerânde...

Păduri fără ecou

copacii și-au schimbat înfățișarea...
într-o catedrală ascunsă-n munți,

le vei îngădui cândva înverșunarea
de a spera că vrei să-i mai asculți.

atunci vor deveni păduri de versuri
și respirând lumina, șiroind în ploi,
vor înălța, smeriți, ecouri în abisuri
ce-și cer bătăi de inimi înapoi.

Doar dacă

este vremea begoniilor iar...
e timpul promiselor mirări,
cât încă avem un sanctuar
și mai putem vindeca trădări.

întorși pentru o clipă către noi,
am ști să împlinim neașteptări
și am capitula în ultimul război
dacă pe cicatrici am picura iertări.

Îmbrățișare

îmi intră pe fereastră, princiare,
ramuri zvelte, pline de magnolii
și cu gesturi largi, familiare
se odihnesc pe vechile fotolii,

îmbrațișează pernele brodate
și deslușindu-le mistere
îmi desenează-n palmă, înnodate,
enigmele gravate-n mezosfere

Definiție

îmi ești un anotimp, mi-ai spus,
o năprasnică furtună de vară
si într-un chihlimbar, târziu apus
îmi esti cea mai tandră povară.

îmi esti o castanie primătoamnă,
un verb reflexiv la perfectul compus
când am uitat iubirea ce înseamnă
și totul a rămas, năvalnic, de spus...

Vis alb

ce vis tulburător m-a cuprins
cu albe, mlădioase margarete
dar nu știu dacă "da" pe "nu" l-a învins
și câte petale vor deveni regrete.

ce vis ciudat, în plină vară
cu flori împletite-n superstiții,
când albastra planetă solitară,
se-mparte inegal între solstiții...