"Vara cu oglinzi de rouă..."

amurg de vară suspinând
în lungi acorduri de vioară
cu albi cocori în sud zburând
spre alte nopți ce-or să ne doară...

Între primele versuri pe care le-am scris și cele de azi respiră, cu toate ale lor, un strop de copilărie, cam toată adolescența, prima tinerețe și începutul unui nou prefix... Mai bine de 25 de ani în care nu am scris continuu, dar în care nu m-am oprit niciodată cu adevărat din a o face, uneori din impuls, alteori de nevoie, mai ales în ultimii doi ani. Un sfert de secol, în care mai mult am citit decât am scris, în care mai mult am așteptat decât am trăit și am primit mai mult decât am dat.
În liceu am participat în fiecare an la un concurs de creație literară care, din fericire, există și azi: "Dor fără sațiu", pentru că poezia însăși (îmi) este atemporală, nemărginită și imperios necesară.
În vacanța de vară din primul an de studenție mă aștepta acasă un mic volum colectiv, o antologie a concursului respectiv, din anii 1994-1998. A fost o bucurie sinceră să îmi vad numele alături de ale colegilor de generație și m-am gândit deseori cum ar fi să îi revăd, să îi întreb ce/ dacă mai scriu...
Vara aceasta a fost una a emoțiilor, a revederilor, a amintirilor... 21 de ani de la liceu, 25 de la gimnaziu. Ne-am strâns, în ambele ocazii, puțini căci viața ne-a purtat spre necunoscut, pe unii foarte departe. Doar pe cei din oraș care nu au participat nu i-am înțeles - nu îi judec dar nu îi înțeleg, pentru ca mi-ar fi plăcut să fim mai mulți. Revederile au ceva special.
Nu obișnuiesc să fac bilanțuri, să trag linie sau să calculez  dar dacă mă gândec la vara care stă se se încheie, aș spune că a fost una plină, uneori pe fugă și nu neg că regret că se sfârșește, mai ales că ea închide o etapă, un număr... De curând editura m-a anunțat că tirajul Scrisorilor se apropie de final, o dovadă în plus că totul are un sfârsit, o concluzie, un epilog...
Și în ultima zi de august, a cărui lumină parcă nu e pregătită să lase locul toamnei, mă întreb ca într-un vechi refren:
"... vara cu oghlinzi de rouă
sparte sub genunchii goi,
când se rupe ziua-n două
ce s-ar face fără noi?..."