Culorile tăcerii

mă cufundă iarna în ampla ei tăcere,
lăsându-mi doar timpul mirosind a mov
apoi dezleagă luna și murmurând îmi cere
să vindec despletite mistere de alcov...

Lecția de numerologie

1 este al jocului, al culorilor
al primilor pași spre toate,
al mirării și al tuturor
amintirilor către care te vei
întoarce mereu cu sfială...
2 îi aparține iubirii
cu formele ei complicate
și fluturii ei neobosiți,
și este al curajului și al zborului
care nu au cunoscut  încă teama.
3 are ceva magic...
este timpul învățării de tine
al lui "noi",
al răbdării cumva înțelese,
al acceptării firești a lumii
cu toate ale ei.
4 este al cercului complet,
al oglinzilor sincere,
al  oamenilor care
ți-au dăruit mult
și al răspunsilor necesare...
despre 5 sper să pot scrie
cândva că este al bucuriilor simple
niciodată uitate cu adevărat,
al lui 1 și 2 și 3 la un loc,
un anotimp doar al tău,
al dăruirii (fără rezerve) de sine,
al inimii.

Lecția de muzică

liniște : substantiv comun, defect
etern captiv în banal singular,
plângând subtil la modul imperfect,
vibrând în ton domol... atemporal.

rămas bun așadar, deci mai stai
am încă nevoie acută de studiu,
de când in Do major mă ravașeai
și îmi erai necesar interludiu...

Lecția rătăcirii prin lume

nici nu știu de ce te-am sunat...
n-au mai rămas prea multe de spus,
ne-am ratacit grăbiți și ne-am uitat
prin anotimpuri fără de raspuns.

am învățat să trăiesc fără noi,
să îți scriu nevăzute poeme
doar iarna ne respiră pe-amândoi
și ne mai uită prin viață o vreme...

Lecția neuitării de sine

planetele-mi prezic inevitabila uitare...
dar poezia mea sperând la nemurire,
zvacnește în adverbe și urcă în visare,
îmbrățișând pe astre fireasca răstignire

Cel mai ingrat verb al limbii române

Eu (te) judec. Tu mă judeci. Noi (ne/va/îi) judecăm.
Până dăunăzi am avut multe complexe. Însă de maine, ba nu, chiar de azi, îmi propun să am mai puține. Spre deloc.
De pe la 15 ani încoace m-am dorit mai înaltă, mai frumoasă, mai deșteaptă, mai slabă, mai, mai, mai.
Apoi, până la 20, câte ori mă îndrăgostesteam aș fi vrut să fiu perfectă, să conving, să dau gata, să impresionez.
Și tot de atâtea  ori mă învinovățeam că nu am știut să tac mai mult, să văd mai puțin, să fiu cum trebuie, cum mi se cerea.
Mi-am tot dorit să fiu altfel, altceva, fără să îmi dau seama că nu era niciodată nici destul, nici necesar.
Aș fi vrut sa am ochii verzi, ca tata. Picioare lungi ca manechinele. Să port un alt prenume, mai puțin banal, mai neobișnuit. Să nu mai am părul  strâmb așa cum îmi tot spunea fiica mea că îl am, cand avea vreo 3-4 ani și înainte de culcare își încurca mânuțele in el întrebând: "Mami, cine l-a facut asa strâmb?"
Aș fi vrut să fiu mai îndrăzneață, să-l am și eu pe "nu-mi-pasă, pe nu-e-treaba-mea" , pe nu știu , nu pot, nu vreau."
M-am tot dorit altfel fără să înțeleg că anumite lucruri nu se pot schimba și că cele mai multe nici nu contează... Că nimeni nu are voie să te facă să te simți vinovat pentru ceea ce gândești sau simți, că nimeni nu are dreptul să te așeze într-un șablon, chiar dacă nu îi ești folositor. Că nu suntem piese de șah.
Către finalul primei sarcini, când toamna târzie era tot mai rece iar eu tot mai greoaie și nu mai reușeam nici să îmi închei singură încălțările, m-am privit cu sinceritate într-o oglindă întreagă , așezată strategic pe hol și mi-am spus cu indulgență și seninătate: "Draga mea, de-abia acum suntem grase" Dar pentru prima dată nu mi-a mai pasat.
Și nu știam că peste atât de puțin timp voi trece prin coșmarul alb în care tot ce puteam să fac era să mă rog, 11 nopți în picioare, lângă incubatorul ei.  Atunci am învățat a doua lecție adevărată de viață și orice altă problemă mi s-a părut o glumă.
Și chiar de azi îmi propun să iau in serios mesajul de pe tricoul simplu, cumpărat anume să îmi amintească asta...

Cândva, demult, cineva mi-a spus cu drag: Nu mai despica verbul in 14! Vorbește, scrie, râzi, plângi și fă orice altceva simți dar nu (te) mai analiza."
Am știut atunci și cu atat mai mult știu acum că avea dreptate dar nu am reușit niciodată cu adevarat să ma vindec de această naivitate. Poate începând de azi...
Și ori de cate ori ma gândesc la sfatul acesta îmi vine în minte pilda aceea cu Rabinul:
Cândva, 2 oameni care aveau ceva de împărțit s-au dus la Rabin.
După ce l-a ascultat pe primul, Rabinul i-a spus. "Ai dreptate."
După ce și al doilea si-a spus punctul de vedere, i-a spus: "Ai dreptate."
Un om care asista la judecată i-a spus: "Rabinule, dar nu pot avea amândoi dreptate."
Iar el i-a raspuns: "Și tu ai dreptate."
De azi.
Timpul trece. Dar viața din el este minunată.

Lecția indulgenței

aproape te-am uitat, melancolie,
deși mi-ai dăruit atâtea insomnii
dar te privesc acum cu tristă bucurie
știind că negreșit o să îmi revii...

m-ai tot rostit în albe versuri,
te-am scris mocnit pe foi albastre,
plăsmuindu-ți noi și grele sensuri
pecetluind povara prieteniei noastre.

Lecție (necesară) de matematică

în palma mea
mânuța lui mică
încape de 2 ori;
a ei o dată și jumătate.
prin ochii mei,
lacrimilor lor
se multiplică la plus infinit,
vocea mi se
se divide fără rest
la toate întrebările lor
iar bătăile inimii
se ridică la orice
putere e necesară
pentru a le cuprinde
 pe toate ale lor.
Doar sufletul îmi ramane
un arc de cerc
calculând neobosit raza vie...

***

pe Pământ e Raiul și Iad e deopotrivă
dar Omenirea simplă și-atât de ocupată
nu mai găsește timp, nici leacul împotrivă
ca să salveze viața ce nu e vinovată...

Ramuri de cer

către fereastră
curge domol
printre copaci,
o eșarfă de cer
ce își reneagă zilnic
înserarea,
ca pe un adevăr care
nefiindu-i și dreptate,
îi amputează nemilos
frumusețea.