Cel mai ingrat verb al limbii române

Eu (te) judec. Tu mă judeci. Noi (ne/va/îi) judecăm.
Până dăunăzi am avut multe complexe. Însă de maine, ba nu, chiar de azi, îmi propun să am mai puține. Spre deloc.
De pe la 15 ani încoace m-am dorit mai înaltă, mai frumoasă, mai deșteaptă, mai slabă, mai, mai, mai.
Apoi, până la 20, câte ori mă îndrăgostesteam aș fi vrut să fiu perfectă, să conving, să dau gata, să impresionez.
Și tot de atâtea  ori mă învinovățeam că nu am știut să tac mai mult, să văd mai puțin, să fiu cum trebuie, cum mi se cerea.
Mi-am tot dorit să fiu altfel, altceva, fără să îmi dau seama că nu era niciodată nici destul, nici necesar.
Aș fi vrut sa am ochii verzi, ca tata. Picioare lungi ca manechinele. Să port un alt prenume, mai puțin banal, mai neobișnuit. Să nu mai am părul  strâmb așa cum îmi tot spunea fiica mea că îl am, cand avea vreo 3-4 ani și înainte de culcare își încurca mânuțele in el întrebând: "Mami, cine l-a facut asa strâmb?"
Aș fi vrut să fiu mai îndrăzneață, să-l am și eu pe "nu-mi-pasă, pe nu-e-treaba-mea" , pe nu știu , nu pot, nu vreau."
M-am tot dorit altfel fără să înțeleg că anumite lucruri nu se pot schimba și că cele mai multe nici nu contează... Că nimeni nu are voie să te facă să te simți vinovat pentru ceea ce gândești sau simți, că nimeni nu are dreptul să te așeze într-un șablon, chiar dacă nu îi ești folositor. Că nu suntem piese de șah.
Către finalul primei sarcini, când toamna târzie era tot mai rece iar eu tot mai greoaie și nu mai reușeam nici să îmi închei singură încălțările, m-am privit cu sinceritate într-o oglindă întreagă , așezată strategic pe hol și mi-am spus cu indulgență și seninătate: "Draga mea, de-abia acum suntem grase" Dar pentru prima dată nu mi-a mai pasat.
Și nu știam că peste atât de puțin timp voi trece prin coșmarul alb în care tot ce puteam să fac era să mă rog, 11 nopți în picioare, lângă incubatorul ei.  Atunci am învățat a doua lecție adevărată de viață și orice altă problemă mi s-a părut o glumă.
Și chiar de azi îmi propun să iau in serios mesajul de pe tricoul simplu, cumpărat anume să îmi amintească asta...

Cândva, demult, cineva mi-a spus cu drag: Nu mai despica verbul in 14! Vorbește, scrie, râzi, plângi și fă orice altceva simți dar nu (te) mai analiza."
Am știut atunci și cu atat mai mult știu acum că avea dreptate dar nu am reușit niciodată cu adevarat să ma vindec de această naivitate. Poate începând de azi...
Și ori de cate ori ma gândesc la sfatul acesta îmi vine în minte pilda aceea cu Rabinul:
Cândva, 2 oameni care aveau ceva de împărțit s-au dus la Rabin.
După ce l-a ascultat pe primul, Rabinul i-a spus. "Ai dreptate."
După ce și al doilea si-a spus punctul de vedere, i-a spus: "Ai dreptate."
Un om care asista la judecată i-a spus: "Rabinule, dar nu pot avea amândoi dreptate."
Iar el i-a raspuns: "Și tu ai dreptate."
De azi.
Timpul trece. Dar viața din el este minunată.