sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Lettre pour un jeune âme

Cândva, vei descifra tainele neprețuite ale literelor, le vei înțelege misterul, însemnătatea, frumusețea, puterea.
Atunci, când tu vei fi destul de curioasă să pui întrebari, să vrei să știi cine apare prin fotografiile de demult, când vei începe să ai amintiri și vei vrea să știi totul despre lume, mi-ar plăcea să citești aceste rânduri, scrise într-o  zi de toamnă târzie, de început de miracol, de suflet nou, de viață care schimbă totul în jur.
Prima ta victorie s-a petrecut deja: primul strigăt de viață, de luptă câștigată, de bucurie infinită a părinților care au așteptat mult, au visat mult, pregătindu-se pentru întâlnirea cu tine. Cea mai importantă întâlnire. Cu nerăbdare, cu emoție și candoare, cu temeri și întrebări, cu inima plină.
Așa începe aventura noii vieți: cu inimile lor deschise, picurând mereu în tine stropi de dragoste, de curiozitate, de grijă, de teamă, de nerăbdare, de atentie; stropi de curaj, de oboseală, de caldură, de bucurie, de nopți nedormite, de povești de demult; stropi de alint, de uimire, de dor, de amintiri dragi, de fascinație pentru tot ceea ce urmează să faci, să rostești... da, vor uita mult, dar primul "Mama/Tata" li se vor întipări pentru totdeauna, vii, în fibra ființei lor, definindu-i, ca și cum până atunci nu ar fi purtat vreun nume.
Și ei vor învăța, în fiecare zi câte puțin, cum să-și merite noile nume, cum să le poarte, cum să le desăvârșească.
Iar tu, sub privirile lor mereu atente, calde mereu, vei avea atâtea lucruri de aflat, de descoperit, de învins, de cucerit, de oferit, de visat înalt, de împlinit.
Curaj, Lumea îți aparține!


 Cu drag, nepoatei mele Sarah Nicole, cu nerabdarea primei întâlniri! :)



sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Zbatere-n veac

toate sunetele
mi se sparg de tâmple
ca-ntr-un blestem.
În corul îngerilor
cineva tușește indecent:
o diversiune politică?

la marginea timpului
un pumn de cenușă verde,
bolborosind ceva
despre Adevăr.



duminică, 13 noiembrie 2016

Cum l-am "întâlnit" pe Petru Creția


Primăvara invadase Sala Amfiteatrului... m-am așezat ca de obicei la fereastră, undeva la mijlocul sălii, pentru a mă pierde printre restul studenților îndreptățiți să fie acolo.
Pe măsură ce locurile începeau să se ocupe, mi-am dat seama că primăvara venise într-adevăr, umplându-mi ochii cu imaginea copleșitoare a magnoliilor din curtea interioară a Universității... un amestec superb de alb-roz și verde crud, plutind parcă amețitor de înalt, către cer. Îi mai văzusem prin oraș și mă tulburase silueta lor impecabilă, princiară, însă nu-mi imaginasem că se pot înalța atât de mult, atingându-mi privirea, ca un nou coleg de grupă sau poate doar întâmplător insinuat, fără să-și dea seama că este imposibil să treacă neobservat, cu ramurile-i zvelte, pe care cerul picurase dintotdeauna stropi de apă vie.
Vocea profesorului m-a trezit din visare... își începusul cursul cu un fragment care se potrivea perfect cu lumina blândă din Amfiteatru, cu primăvara nouă din inima mea, cu silueta maiestuoasă a magnoliei.
Profesorul ne vorbea admirativ (cum altfel?) despre Petru Creția, îndemnându-ne să-l citim cu atenție, să-i descoperim "Norii", "Luminile si umbrele sufletului"...
După curs, m-am oprit la bibilotecă, sperând să-l fac pe studentul "de serviciu" să înțeleagă că deși nu am legitimația potrivită, nu am intenția de a face vreun rău lui/cărților:
"Ești colegă cu noi?"
"Nu, dar chiar vreau să citesc cartea asta."
"De unde ai auzit de acest autor?"
"De la cursul de Literatura contemporana de azi",  i-am raspuns sincer, ca la școală, sperând că "intergatoriul" se va sfârsi curând și voi primi cartea.
"Deci nu doar că vrei cărti de la noi, mergi și la cursurile noastre", îmi zâmbi el amuzat cumva de situație, aducandu-mi totuși din depozit "Poezia", cu mențiunea că o pot lua doar în sala de Lectură... am urcat un pic dezamagită la locul "meu" din sală, sperând să am timp să citesc cât mai mult din cartea care dăruia suflet... sala de lectură care îmi devenise atât de dragă, ca un refugiu necesar, în care mă aștepta mereu locul de la fereastră - de unde toate anotimpurile se vedeau altfel... "Poezie, Tebă cu o sută de porți, cu o sută de flăcări, cetate etern opulentă, etern jefuită,prădată de hoți singuratici, sub un cer nemilos... Poezie, arhaic și umed Olimp..."
Cumva, cu promisiunea fermă că luni dimineața voi înapoia cartea în bună stare, studentul de la Litere mi-a dat voie să o iau acasă... i-am transcris toate paginile, într-un caiet cu foi veline, cu emoție si teama de a nu pierde vreun paragraf... da, primăvara venise cu două nopți albe, cu magnolii despletite, cu litere rotunde, aproape școlărești, cu bucuria și emoția întâlnirii unui suflet nemărginit.



sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Do you want to save the changes?

Fiecare zi e un loz în plic. Pe care ai voie să-l deschizi doar cu puțin timp înainte de miezul nopții.
Acum începe lupta. O luptă contra - cronometru, deseori o luptă cu tine însuți. Și lupta începe cu alarma nesuferită a ceasului, cu "mai stau 5 minute", cu gustul amărui al cafelei, uneori pe fugă. O luptă cu minutele, cu traficul, cu pisica 13, cu ploaia, cu restul Lumii. Prelungită de obicei până spre apus, când îți dai seama că timpul ți-a zburat iar printre degete, că ți-au mai rămas lucruri nerezolvate, că nu ai găsit nici un moment pentru tine... Și lupta devine aspră, inegală sau nedreaptă, în tranșee aglomerate, acerbă, cu arme ciudate, inutilă, dintr-un  război care nu e al tău.
Târziu, când soarele iși va fi încheiat de mult misiunea zilei și o nouă cafea e gata de luptă în cealaltă emisferă, rememorezi momentele zilei tale într-un Word imaginar care nu are nici o opțiune de editare activă, să poți apasa undo, delete, align , text color sau macar spelling check ca să te asiguri că nu ai încalcat grav vreo regulă de bază. Tot ce speri e că la final, când ai aflat rezultatul lozului, vei fi întrebat: "Do you want to save the changes?" ca să poți decide ce/ dacă vrei sa păstrezi ceva din acest fișier complicat.
Iar mâine vei scrie o pagină fară cusur. Poți.



sâmbătă, 29 octombrie 2016

Sarea sufletelor noastre

În copilărie, nu înțelegeam deloc povestea "Sarea în bucate"...nici răspunsurile fetelor mai mari ale Împăratului nu mi se păreau potrivite, dar mai ales al celei mai mici dintre fiice mă contraria...probabil că la aceeași întrebare aș fi răspuns: "cât un copac sequoia!", căci aflasem că ar fi cel mai înalt copac din lume, iar dragostea trebuia neaparat să inspire ceva maiestuos. Mierea, zahărul și sarea îmi păreau atunci lucruri banale, de găsit in orice casă și fară legătură cu sentimentele oamenilor.
Cu timpul, am învățat că toate fiicele Împăratului aveau în felul lor dreptate, că mierea și zahărul ne fac mai zâmbitori, ca dragostea te face să fii mai bun, că dulciurile sunt îndrăgite de majoritatea oamenilor și că nimic nu e mai grozav decât un strop de miere aurie într-un ceai aromat...
Dar cu mezina este altă poveste. Poate fară să știe, ea a răspuns cel mai aproape de Adevăr.
Iubirea este sare: lacrimi de bucurie sau de tristețe, lacrimi de dor, de mâhnire, de emoție, de bun rămas, de fericire... primul gest pe care îl facem pe lume sunt lacrimile noastre sărate amestecate cu  lacrimile de emoții nesfârâșite ale mamei, care va plânge mult, pentru fiecare strop al sufletului picurat în tine.
Iar în momentele noastre cele mai sincere, sarea lacrimilor ne inunda ochii, obrajii, inima.
Lacrimile eșecului, ale durerii,  lacrimile începutului, ale dezamăgirii, lacrimile reușitelor, ale tăcerilor nerostite lacrimi...
Și atunci, când tragi linie, lacrimile grele ale despărțirii, ale regretelor, ale timpului niciodată regăsit, niciodată de-ajuns.
Da, timpul m-a învățat gustul lacrimilor.

***
fereastră spartă.
Poftiți, Domnișoară Singuratate,
nu vă mai ascundeți.

sub cioburi,
se vede sufletul.

ps. într-un top personal al melodiilor preferate Eric Clapton ar fi cu siguranță în primii 10...


sâmbătă, 22 octombrie 2016

În căutarea gusturilor de altădată

Suntem - fie ca ne place sau nu să recunoaștem, dominați de simțuri.
Hedoniști sau nu, amintirile noastre stau sub semnul celor cinci (șase?) simțuri, ca martori ai trăilor noastre, iar despre anumite senzații am putea povesti cu detalii precise, chiar dacă totul s-a întâmplat cândva, demult...
Bunica făcea orez cu lapte și copilăria avea gust de nori jucăuși, pudrați cu scorțișoară.
Mama făcea dulceață de trandafiri și copilăria avea gust de petale roz ... mi-i amintesc mici, delicați, perfecți. Îi (re)văd, îi ating iar, îi inspir, cu ochii închiși, după atâtea zeci de ani... rozul lor subtil îmi invadează ființa, amintindu-mi că nu am mai găsit vreodată gustul acela neașteptat, de floare parfumată, dulceagă, cuminte.
Mama facea gogoși aurii cu flori de salcâm din curtea bunicilor...și copilăria avea gust de galben suav, naiv, învăluit în zahăr pudră...
Iar după o ploaie caldă de vară, bunica facea ceai de izmă încă udă... și copilaria avea gust de verde intens, de frunză vie.
Bunica facea dulceață sau compot de vișine și copilăria avea gust dulce-acrișor care păta în purpuriu mâinile și hainele deopotrivă...
Vacanțele de vară miroseau a fân proaspăt, a pere copate și a pădure verde, a margarete albe din grădina de la Tronari, loc magic al adolescenței mele.
Toamna bunicul curăța curtea, aduna frunzele și crengile uscate și le dădea foc... iar copilăria mirosea a nuci și a crizanteme amărui, a struguri grei, a pâine prăjită, a mere coapte și a prima zi de școală...
Imagini și gusturi și mirosuri din trecut și-au găsit loc în multele sertare ale memoriei, ale inimii...pe care uneori, când prezentul mă copleșește, le deschid cu drag, știind că mă vor liniști.


sâmbătă, 15 octombrie 2016

"Lazy days"

Probabil că una dintre cele mai dese replici din toate timpurile, mai cu seamă ale omului modern este: "Nu am timp". Doar copiii foarte mici au destul timp, însă după primi ani de viață deja renunță la câteva ore de somn din timpul zilei și le înlocuiesc cu descoperirea...Universului!
Când mai cresc, timpul pare insuficient pentru joacă, teme (parcă prea multe la un moment dat), activități extrașcolare, lecturi suplimentare, meditații, timp cu prietenii în parc, mici sarcini date de părinți.... și începi deja să fii mereu pe fugă. Dar nu știu cum reușești să te trezesti cu noaptea-n cap chiar și într-o zi de vacanță sau fără școală, ca și cum nu ai vrea sa pierzi nici un minut din ziua însorită care începe. Prin liceu începi să apreciezi mai mult o zi de sâmbată fără griji, dar sigur îți găsesc ai tăi niste chestii de făcut (chiar, de ce o fi nevoie să faci ordine în fiecare săptamână?) sau îți amintesc (de parcă uitasei) că marți ai teza la mate sau că dacă nu iei note bune la bacalaureat poți să îți iei adio de la vacanța la mare.
Student fiind, tot ce îți dorești este să termini școala, să îți găsesti o slujbă faină (nici nu știi ce te așteaptă!) și să ai banii tai. De-abia îți ajunge timpul pentru cursuri, prieteni, examene, serviciul part-time pe care ții neaparat să îl ai, fie și pentru un pic de experiență în plus, prieteni, un hobby mai drag sau .... și ai vrea ca ziua să aibă 20 de ore iar noaptea câteva (încă mai poți sa fii fresh după o noapte nedormită).
Când începi viața... adevarată, ziua nu îți mai aparține aproape deloc și tot ce vrei este să nu mai auzi alarma la ora aia imposibilă iar totul se petrece - la propriu -  pe fugă, cu ochii pe ceas, cu sarcini stabilite (de alții) pe ore și minute, cu cut of time (te intrebi dacă bunicii tăi ar putea înțelege că unele lucruri trebuie făcute până la maxim ora 15.15, nici un minut mai tarziu!), cu ore suplimentare, cu telefonul mereu la îndemână.
Și ți se face dor de o zi... leneșă. Mai ales dacă e ți-e toamnă gri, cu nori plini...
în care sa te trezești fără grabă, să-ti faci o cafea la ibric, să o aștepți să se aseze un pic... să o bei pe îndelete, în tricoul tău vechi, preferat, cu ochii la ploaia despletită de afară... să citesti despre premiul Nobel pentru literatura de anul ăsta și să afli ce reacții contradictorii a generat această decernare inedită.
 O zi în care nu știi dacă ploaia, marea de demult sau grădina bunicilor te fac să fredonezi:
"The answer my friend is blowin’ in the wind
The answer is blowin’ in the wind..."

(ps. Anul acesta (2016) Premiul Nobel pentru literatura i-a revenit surprinzatorului Bob Dylan)



sâmbătă, 8 octombrie 2016

"Dragostea e o salată"

În copilărie avem simpatii, căutam compania câtorva prieteni de joacă sau preferăm să stăm în bancă cu un anume coleg, sub forma unui joc nevinovat pentru care adulții ne tachinează sau fac glume ciudate, poate doar pentru ca nu-și mai amintesc cum era să-ți placă pur și simplu de cineva. Ți se pare firesc să împarți -  în văzul lumii - bicicleta, o ciocolată sau figurinele lego cu băiatul ăla drăguț de la tine din clasă sau cu fetița de la scara D, care de-abia s-a mutat în cartier.
Și dragostea e o prăjitură.
În adolescență te poate intimida privirea nu-știu-cum a unui băiat dintr-a XI-a, sau zâmbetul surorii mai mari a noului tau coleg de clasă, dar crezi că nimeni nu observă asta și speri să vă intâlniți în fiecare zi. Și nimic nu ți se pare mai firesc decât să împărțiți - pe ascuns - căștile din care se aude muzica voastră preferată, o carte cool, o umbrelă sau primul sărut. Iar a-ți plăcea de cineva înseamnă acum fluturi, plimbări îndelungi, ore în șir la telefon, așteptare, muzică mai veche și uneori, lacrimi.
Și dragostea e un măr.
Dar se amestecă de obicei adulții, de data asta cu obiecții despre note, hainele pe care le porți, timpul petrecut în fața oglinzii sau la calculator, poate și pentru că nu-și mai amintesc cum este să fii cu capul în nori. Și dragostea e o înghețată.
Cu timpul, când ai adunat niște cicatrici, destule amintiri frumoase și ai supraviețuit câtorva roiuri de fluturi, înveți că ești puternic și că meriți să fii iubit, așteptat, căutat, fără să faci concesii majore, fără să renunți la tine, fără să te dezici de amintirile și speranțele care te-au însoțit până aici.
Și dragostea e o salată.
Pe care ai dreptul să o asezonezi cum vrei, deși vei fi învățat până acum că rețetele simple sunt cel mai greu de realizat.


sâmbătă, 1 octombrie 2016

Cifre și numere

Încă de când suntem mici ni se explică cifrele.
Majoritatea copiilor pot număra până la 10 în jurul vârstei de 2 ani și își pot spune vârsta folosindu-și degețelele, iar părinții verifică atent daca cel mic se încadrează în graficele de creștere potrivite.
La școală învățăm atât de multe lucruri despre ele, încât (cel puțin mie) ni se pare că totul se invârte în jurul lor, fie ele romane, arabe sau indiene, împărțite în tot felul de clasificări și sisteme complicate. Poate (și) de asta matematica nu este tocmai disciplina preferată a copiilor. Probabil din același motiv, unii găsesc plictisitoare și enervantă istoria, pentru care trebuie să țină minte o vreme tot felul de date pe care oricum le vor uita destul de repede. Totuși, istoria este o poveste frumoasă, chiar și plină de date... matematice.
Așadar, cei mici sunt învățați să deosebeasca bancnotele, să memoreze tabla înmulțirii, câteva numere de telefon în caz de urgențe și să își dorească să ia note cat mai mari.
Când esti tânăr, vorbești despre cifre și numere cu lejeritate.
Nu ai o problemă în a-ți dezvălui numărul de la pantofi, vârsta, numărul de telefon, dioptriile, numărul tramvaiului cu care mergi acasă, anul în care ai absolvit liceul, ce IQ ai sau câte etaje poți urca fară pauză.
Cu timpul, anumite întrebari despre numere încep să-ți fie incomode: "câte kilograme ai, câti iubiți până acum, ce număr porți la jeanși, cât au costat pantofii tăi preferați sau câte ore de sport faci pe săptămână? "
Iar unele întrebări te pun de-a dreptul în dificultate: "cât caștigi, câți prieteni adevărați ai, câte cărți ai citit în ultimul an? "
Și te gândești dacă nu cumva toți avem un "dosar secret" care chiar ar trebui respectat.
De la o vreme însă, nu prea iți mai faci griji pentru numărul de calorii al unei înghețate, codul numeric personal (al tău sau al altora), mici sau mari defecte, ba chiar începi să faci glume despre ele:
"De ce te-ai indrăgostit de mine?
Din cauza ochilor...
Îți plac ochii mei?
Nu. Purtam dioptriile nepotrivite..."



sâmbătă, 24 septembrie 2016

"Verba volant, scripta manent"

Când Ion Heliade Radulescu îi îndemna pe tinerii timpului său să scrie, prin celebra frază "Scrieți băieți, orice, numai scrieți", nu se gândise probabil că și peste 160 de ani vor fi destui cei care îl vor urma, ferm convinși că hârtia/ monitorul suportă orice, atât timp cât nu mai există un Mihail Kogalniceanu care să combată vehement pericolul lui "orice", mizând pe calitatea nu pe cantitatea operelor literare.
Fără să înțeleagă  cu adevărat spiritul Daciei Literare, dar nici celebra expresie
(a acelorași timpuri): "less is more", "Omul nou" a început să scrie mult, neobosit, despre de toate și mai ales despre nimic, străduindu-se să le facă pe plac altora, să obțină anumite avantaje, să devină cunoscut sau pur și simplu să-și vadă numele publicat.
Iar dacă "la început a fost Cuvântul, si Cuvântul era Lumina" și cuvântul avea însemnătate și greutate morală, în zilele noastre el pare să-și fi pierdut calitățile, importanța, valoarea.
Dicționarul Explicativ al Limbii române oferă  "cuvântului" peste zece sensuri și încă pe atâtea expresii și locuțiuni, semn că cel puțin la nivel semnatic, cuvântul merită studiat, redescoperit, respectat.
De curând am aflat (din surse sigure) cât mai valorează (la propriu) un cuvânt în ziua de azi (0.0025 usd = 0.0099 Lei!) : "Vă putem oferi $0.25/100 de cuvinte, astfel incat articolul trimis ce totalizeaza 479 de cuvinte va aduce un credit de $1.19 platibil in orice moment prin paypal." (paragraf dintr-un răspuns prin e-mail la o propunere de colaborare scriere/ rescriere articole on-line pe teme date - evident, am refuzat o astfel de oferta "generoasă"...)
Într-o lume în care totul pare permis, în care totul se petrece mai repede, mai ușor, mai ieftin, îmi vin in minte tot mai des versurile lui Nichita Stănescu:
"Cuvântul moare în tăcere
Se zbate înjunghiat de vis
Și vrea bacșiș și vrea durere
Și-ntinde pumnul drept, deschis..."




sâmbătă, 17 septembrie 2016

Toamna, deseori...

În ultimii 10 (15) ani la întrebarea : "Care este filmul tău preferat?" am răspuns invariabil: "Legendele Toamnei". Recunosc că poveștile frumoase dar triste, împletite în filmul pentru care Anthony Hopkins ar fi meritat in 1994 un premiu de top, mi s-au lipit de suflet.
De fapt, dacă mă gândesc bine, multe din filmele mele preferate au toamna in titlu sau în poveste, ca un personaj în sine: Autumn in New York, Sweet november, The lake house.
(precizare: în 1994 Hopkins a fost nominalizat la Oscar, însă pentru un rol dintr-un alt film grozav, "Rămașițele zilei" - o ecranizare a romanului din 1989 al lui Kazuo Ishiguro, după ce in 1992 îl câștigase pentru rolul inconfundabil din "Tăcerea mieilor").
Și mai recunosc că da, îmi place toamna mai mult decît oricare alt anotimp... iubesc luna septembrie, poate și pentru că niște oameni dragi mie și-au ales să se nască acum, poate pentru că toate nuanțele ei subtile îmi invadează mereu inima... tulburator parfum de toamnă... cu dimineți mirosind a castane căzute la intâmplare, a crizanteme în culoarea coniacului vechi, a ciocolată amăruie.
Cînd nu știu dacă îmi sunt mai dragi bobocii de clasa I sau cei dintr-a IX-a, când mă năvălesc versuri de demult, când apusul mă duce cu gândul la o după-amiază la munte, în care lumina aurie se așterne blând peste o pădure care a plâns...Când îmi vine să fredonez "hai, frunză galbenă, ceas desfrunzit"...când un ceai atent meșteșugit iți poate aduce toamna într-o ceașcă cu frunze, când mi se face dor să mă așez pe o bancă și să ascult pașii grăbiți ai Lumii....
Toamna, mai mult ca oricând, visez.

se anunță furtuni
doar atingerea ta e tandră
sub eșarfele toamnei.
povestește-mi o întâmplare cu zei,
vocea ta m-ar vindeca
de toate mările.




sâmbătă, 10 septembrie 2016

"Ai carte, ai parte de..."

Când ești copil, ți se răspunde deseori: "nu ai voie, nu poti, nu azi, nu așa, nu e bine, nu știi, nu acum, nu pot, nu e treaba ta, nu e frumos, nu trebuie."
Așa ca te întrebi dacă nu cumva adulții au o Organizație a negațiilor sau ceva de genul asta, de vreme ce toți au astfel de expresii în vocabular.
Când începi școala, ți se spune des: "Învață, că pentru tine o faci!" sau: "Fii atent la ore ca să înțelegi ce ți se explică, e spre binele tau..." și te gândesti dacă nu cumva cei mari au o bucurie în a te bate la cap cu chestiile astea, mai ales că par dispuși să o facă ani întregi.
Apoi, îți dai seama că notele bune și aprecierea profesorilor nu doar că sunt plăcute, dar îți dau "dreptul" să primești câte o răsplată (cel puțin pe vremea mea - ciudată expresie!). Și dacă esti sincer, recunoști că din cărți poți afla lucruri grozave și că nu e nevoie să ai note mari la toate materiile, dar că e important să vrei să fii printre cei buni. Iar dacă ești norocos, un profesor te poate inspira astfel încât să te facă să îți dorești o carieră anume.
Când nu mai ești mic, începi să înțelegi că e bine să ai in preajmă oameni care te pot învăța lucruri utile, că este vital ca cei care îți pot influența viața să fie oameni cu carte, bine educați (cine caută în mod voluntar un medic cu referințe negative?).
Când nu mai ești copil, expresia "ai carte, ai parte" începe să-ți devină importantă. Certă.
Când ești părinte și îți pregătești copilul pentru clasa I/ prima zi de școală poți doar să speri că îi vei fi un exemplu bun, că nu vei abuza de... negații, că va prinde drag de carte și își/ îți va împlini așteptările.





duminică, 4 septembrie 2016

Asl, pls!

În 1998 am avut pentru prima dată o adresa de e-mail (între noi fie vorba o am și azi).
Messenger-ul era o chestie rar folosită, mult mai populară era o rețea numita "Mirc", dar spre rușinea mea nu mai țin minte cum ajungeai să ai cont acolo. Șiu doar că nu era cu emoticons, fotografii sau alte atașamente care fac conversațiile virtuale de azi mult mai personale.
De-abia in 2000 am scris primul Sms, iar din 2001 până azi am același număr de telefon (n-aș menționa asta, dar reprezentanții companiei de telefonie mă tot sună, propunându-mi diverse beneficii de care nici nu cred că am nevoie).
Deși am fost întotdeauna genul demodat, apreciez tehnica modernă, gratuită, la îndemână, distractivă, a ultimilor... să zicem 5-10 ani. Recunosc că am descoperit profiluri interesante, am citit deseori pagini inedite, cu și despre oameni "cool" și educați, care au ceva de transmis, de oferit.
Sunt și multe lucruri care mă deranjează, totuși: superficialitatea cu care unii (mulți, din păcate) își pun viața pe monitor, poze indecente, inutile sau ridicole. Nici abrevierile/ prescurtările deseori stranii, ca într-un limbaj extraterestru, fie ele din comoditate sau teribilism "cf, bn, te pwp, bv, frumi, nb" și alte asemenea exemple nu mă încântă.
Pot întelege un limbaj codificat, l-am și folosit pe vremea când lucram într-un Aeroport, dar în cu totul alt context și din alte rațiuni, ca limbaj internațional, standard, ușor de înțeles într-un anumit domeniu.
Aproape în egală măsură mă deprimă multitudinea de citate înțelepte, scrise la întâmplare, fără legătură cu subiectul, fără cunoașterea autorului, dar cu cât mai multe cu atât mai bine, pentru "impresia artistică".
Însă cel mai mult mă doare (da, așa sunt eu, mai sensibilă)  necunoașterea, nerespectarea, nepăsarea față de limba română.
Ca și cum versurile lui Alexei Mateevici s-ar putea rescrie:
Limba noastră-i o comoară corvoadă...
Unii, mai indulgenți din fire mi-ar putea reproșa (și unii chiar o fac): "ce atâta supărare pentru o cratimă, un verb greșit, o virgulă, un "i" lipsă ici-colea, un dezacord?"
Le voi răspunde mereu: e supărare. Mare.
Și trebuie degrabă îndreptat, atras atenția, rescris, învățat, impuse reguli, mai ales celor foarte tineri dar nu numai. Să greșești fie din grabă sau neatenție, fie din neștiință dar să vrei să (te) corectezi este cea mai rezonabilă atitudine.
Iar Dex-ul va fi întotdeauna un "must have". Altfel, peste 15-20 de ani avem "șansa" ca nimeni să nu mai știe cum era corect sau să nu le/ne mai pese.
Iar gândul asta este (ar trebui să fie) greu de digerat pentru orice absolvent de gimnaziu/ liceu cu predare în Limba Română.

ps. din "întelepciunea" Facebook-ului:
El/ ea: "Iubi, nu m-ai vreau să fim impreună"
Ea/ el: "Mai s-a despărțit înaintea noastră."














marți, 30 august 2016

Fata cu copacii

Uneori ți se face dor. greu. teamă. târziu.
te năvălesc gândurile, așteptările, tăcerile.
te dor despărțirile. cicatricile. ochii. ploaia. inima.
de prea multe lacrimi, de prea puține răspunsuri.
ți se face dor de tine din trecut, de copilul pe care îl porți încă cu tine.
copilul care râdea des, citea povești, punea suflet în toate și visa mult. înalt.
uneori, când mă copleșesc toate astea, copilul de demult îmi dă curaj.
atunci mă lepăd de prejudecăți, de teama de ridicol, de "gura lumii" și îmbrățișez copacii.
ca pe niște ființe care îmi pot auzi bătăile inimii.
care înțeleg așteptările, ploile, schimbările. 
care primesc cu demnitate fiecare anotimp.
și știu că fiecare mâine are un sens.

Ispita descatușării
te aștept la marginea
unei păduri.
nu face calcule
zâmbetul nu are legi matematice.
mă vei recunoaște după
încheieturile mâinilor.
fiecare a fost sărutată
de îngeri.

 ..lui Octavian Ticu, in memoriam.


.












sâmbătă, 27 august 2016

"Ce mică-i vacanța mare"

Cumva, mă simt ca în copilărie când, după vacanţa mare, prima temă la literatură
era o compunere cu  tema: „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară?”
De-a lungul anilor am experimentat diferite tipuri de vacanţe:
nepreţuitele vacanţe la ţara/ la bunici, cele in tabere alaturi de colegi,
ineditele aventuri cu cortul la munte in studentie sau vacante romantice la mare…
rememorând aceste momente, îmi vine în minte un proverb latin
pe care acum încep să îl înțeleg cu adevărat:
"Omnia mea mecum porto" (tot ceea ce am duc cu mine).
Toate momentele de relaxare, impresii, amintiri, fotografii sunt clipe de suflet
pe care le poti împărtași celorlați, bucurii simple, pe care oamenii mari cred că le-au uitat.
Fiecare vârsta e unică și irepetabilă, fiecare are parfumul ei
spre care privim uneori cu nostalgie, zâmbind.
În ultimii ani vacanţele sunt dedicate fetiţei mele. Anul acesta destinaţia a fost o stațiune
de pe litoralul românesc, potrivită unei vacanţe liniştite.
Un refren din copilăria mea spunea că „Să fii copil e-un lucru serios!”
Aşa că am luat în serios jocul ei la malul marii construind castele din nisip,
legând prietenii cu picii de vârstă apropiată, punând întrebări...
O carte bună (anul acesta am luat cu mine două cărți de-ale lui Neagu Djuvara),
o plimbare pe mare cu vaporașul, vizita la Muzeul Marinei, sau o excursie pe straduțele pavate ale Mangaliei...sunt câteva dintre "ingredientele" unei vacanțe placute.
Au fost niște zile frumoase la malul marii când, sub privirea soarelui de august,
am redevenit copil, ştiind deja că acestea sunt bucuriile cele mai autentice:
să-ti oferi ragazul de a asculta pescarușii, valurile, căutând scoici "bune"... când o cafea pe nisip, în briza mării în timp ce priveşti jocul celor mici devine un moment perfect.
Poate de aceea "nu vreau să uit nimic...dîndu-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereţii...e ceasul întoarcerii în timp... umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cititorule, frate al trecerii mele".