Ochii mamei

noiembrie-nspicat, brăzdat de vâlvătăi,
cu cerul său căprui ce îmi afundă pasul
și câtă toamnă, mamă, încape-n ochii tăi...
semn că după colț stă să răsară Arcașul

ce zodie nedreaptă ne irosește timpul
că un călău platit cu șaizeci de arginți, 
sub florile de soare ce ne mai scaldă chipul
când privirea mea curge-nspre părinți.

aș scrie în neștire, învolburând cerneala
dintr-un potir albastru, lăsat la vamă gaj
adverbe sângerânde ar îndrepta greșeala
dar mă apasă toamna, singurul bagaj...

Piesele toamnei

se lasă toamna iar, ca o cortină,
suntem din nou actorii fără bis
dar  autorul n-are nicio vină...
nu a greșit scenariul, așa i-a fost prezis...
se lasă toamna parcă a  înstrăinare 
ne țin de sete vinuri încă tulburi
curg replici....așadar și prin urmare...
noi suntem iarăși păsări fără cuiburi.
se lasă toamna lipsită de proteste,
împrăștiind culori la întâmplare,
dar piesa asta-i totuși o poveste
scriu, scrii...  ne-or mai citi-vor oare?

Aproape Septembrie

 Mai sunt câteva zile până în Septembrie, acest anotimp care mă fascinează, dintotdeauna... mi-am imaginat și dorit un mic volum (d)in care Toamna să respire Poezie... Și am reușit să-mi  împlinesc (și) această dorință prin prietenia a doi oameni cu totul speciali. 

Vă mulțumesc doamnă Cecilia Aurora Ilie pentru coperțile de excepție și ție, Dan Sîrbu, care ai așternut (cu răbdare și multă îngăduință) între ele preaplinul Rugii mele care mă rescrie uneori, curgând printre verbe precum un iureș de frunze...

Poate că toamna, asemenea vârstei, este de fapt o stare a spiritului, a inimii.

Senină să fie!🙂

...

fă-mă toamnă must ce fierbe,

fă-mă leac pentru uitare,

fă-mă scut de verbe acerbe,

fă-mă bulgăre de sare...

fă-mă toamnă strop de vin,

fă-mă poamă la fereastră,

fă-mă gând să mă închin,

fă-mă vers de doină-albastră...

Miezul verii

ce-am să mă fac cu atâta vară, 
cu atâta galben, cu atâta dor...
când efemerul lumii ne doboară,
vom mai ști ce inseamnă zbor?

Pași prin istorie și artă....

 Istoria poate prinde viață și culoare într-o duminică dimineață, unde la câteva minute de oraș, în localitatea Cosâmbești, poți vizita recent renovatul Conac Bolomey aflat în custodia Muzeului Județean Ialomita și deschis de curând publicului larg,. Vă va aștepta Robert, un ghid entuziast, pregătit să vă conducă prin sălile amenajate cu gust care evocă un parfum special de demult, ce confirmă că și pe aceste meleaguri au trăit cândva generații care au schimbat viața satului românesc.

Picturi deosebite, vase rafinate si statuete grațioase gata să îți deschidă un univers de care avem atâta nevoie, suspendând timpul...

https://www.facebook.com/muzeul.judeteanialomita

Vara, din nou

 

frunza

mai bătrână decât copacul

sub ploaia mirosind a cireșe 

Ai grijă, copile!

Oamenii îți vor cere mult și îți vor da puțin. Firimituri din ceea ce nu le mai trebuie.

Cei care îți vor dărui cu adevărat vor fi putini și nu întotdeauna îi vei prețui cum ar merita. Vei crede că ceea ce îți oferă e prea puțin important ori nu suficient de valoros și vei greși. Toți o facem. O vreme, la început de drum,  vei vrea să le faci pe plac, să fii la fel ca ei... vei prefera emfaza și poleiala un locul simplității și al firescului.  Vorbele mari par a cântări greu. Dar cele mai sincere cuvinte nu sunt cele complicate...

Apoi, te vei lovi de măști și de ziduri în care nu prea sunt ferestre. Și te vei zbate să găsești sub/ printre ele un drum al tău, ca într-un labirint ...

Te va durea, vei plânge și vei vrea sa te răzbuni. 

Sper doar că singura ta răzbunare să fie dorința de a o lua de la capăt, de a fi mereu tu însuți, de a puterea de a ierta și de a-i răsplăti pe cei care ți-au dăruit cu adevărat, din prea plinul inimii lor.

Abia atunci îți va fi dor cu adevărat de copilărie...

Ai grijă, îți vor cere mult și nu sunt dispuși să ofere. Acum știu, nu timpul fura tot. Ci oamenii... 

Retorică

sunt lacrima din cântecul de leagăn
sub zâmbetul căprui de odinioară
sunt freamătul de aripă ușoară
prin bătăi de inimi făr' de seamăn...
sunt albul plin, din plâns de iasomie
sub ploi zglobii, de mai capricios,
sunt verdele târziu, de lujer mlădios...
dar la apus cine-o să le mai știe?

Dezlegare la iubire

noi am ajuns ultimii 
la împărțirea  patimilor
n-au mai fost pentru noi
nici virtuți, nici flori, nici poadoabe...
ni s-a picurat visare 
care să ne țină de frumos
până la ivirea năvalnică a zorilor
sub ecoul resemnat al lunii
Și ni s-a dat
dezlegare la iubire...

***

prima împărtășanie 

cântecul de leagăn 

al mamei...

Inimi de zăpadă

 

suntem frânturi dintr-un refren uitat....
trubaduri hoinari ce-și caută-anotimpul...
știu, s-a risipit fantasma păcatului iertat
dar zi-mi,  când vom mai descuia Olimpul?

prea multe dimineți într-o culoare fadă, 
abrupte scări de gheață sub pașii noștri grei
nu mai putem fi tineri și nu știm să fim zei...
redevenim încet oameni de zăpadă

***

rimă îmbrățișată 
duioșia tulburătoare 
a peniței 
botezată în vin...

În bătaia primăverii

"poezia mamei
prima întâlnire cu 
Metafora"

Editura Pim, Iași - ianuarie 2025

***

coboară iarna,
cine să o vadă?
freamătă copacii în zadar
se răzvrătește cerul iar și iar...
sub visul alb de demiurg
scriu. sunt doar un fulg
tânjind zăpadă

***

muzică -

iubirea tradusă 

în Braille