Let's keep it simple! (sau Lăsați copiii să crească!)

Vin pe lume fără un set de instrucțiuni și deși ai crede că sunt la fel, ai dreptate doar pînă la un moment dat, când ei iți demonstrează că n-ar trebui să-i compari cu nimeni altcineva, nici măcar cu frații/ surorile lor. Și din momentul în care intră în viața ta, schimbând totul în jur, presimți sau știi deja că acesta este și începutul unui lung drum de griji, de temeri si frici, de întrebări și așteptări, al unui interminabil șir de "să nu..." Să nu cumva să cadă, să nu se loveasca, să nu se îmbolnăvească, să nu sufere, să nu, să nu....de la primul pas până târziu, poate pentru totdeauna, una din sarcinile tale de părinte este să-ti faci griji.  Și parcă te sperie încă din copilăria mică, momentul în care știi că te vor implica din ce în ce mai puțin în viețile lor.
Dar până atunci...până atunci, tot ce poți să faci este să-ți lași copilul să fie copil, să crească în ritmul lui, să nu ai impresia că dacă iți dai fetița cu ruj/ lac de unghii  sau baiețelul cu gel pentru păr (ambele fiind de altfel inutile și dăunătoare pînă spre 16-17 ani) ei vor fi mai repede mari. Sau că astfel sunt mai fericiți.
Știu, există dintotdeauna tendința de a le dărui tot ce nu am avut noi și probabil nu este nimic in neregulă cu asta... Hăinuțe frumoase și "la modă", dulciuri colorate, jucării și gadget-uri tot mai complicate. De fapt, au cu adevărat nevoie doar de dragoste, de atenție și răbdare, de joacă și povești...
Dragi părinți și mai ales dragi mămici, lăsați-vă copiii să crească frumoși, inocenți, naivi, o vreme. Pas cu Pas. Fără grabă, fără "artificii", maști sau sclipici.
Medicii ne ghidează, cărțile ne pot învăța cum să îi hrănim/ educăm, dar doar noi înșine știm ce exemplu le dăm, ce valori le oferim, ce imagine de sine le cultivăm.
Doar mintea, sufletul și intuiția unei mame știu cum este cel mai bine.
 Ps. N-aș fi îndrăznit să dau sfaturi, dar mă întristează să văd pe stradă/ în parc tot mai multe fetițe cu ruj/ fard, chiar dacă "în joacă"  (chiar mici, 5-10 ani). Poate unii ar spune: "Și de ce îți pasă? Vezi-ți de ai tăi!" Păi îmi văd, dar îmi și pasă căci copiii lor sunt adolescenții/ adulții de mâine, alături de ai mei. Cei pe care avem nevoie să știm că ne putem baza.

... de Sînziene

Țară, țară (mai) vrem modele!

Uneori, dintr-o țară care nu a învățat (aproape) nimic din propria-i istorie, se înalță, din ce în ce mai rar – prin muncă intensă și voință exemplară – câte un campion. Și atunci ne dăm seama câtă nevoie avem de astfel de exemple, de asemenea reușite care să ne facă să uităm pentru o clipă de probleme, aplaudând îndelung, cu certitudinea că țara asta mai are câte ceva de dat lumii.

Îți mulțumesc și eu, Simona Halep, pentru bucuria oferită, trăită sincer, cu sentimentul că avem motive și mai ales nevoie să fim optimiști.

În țara mea, în care am ales să am doi copii, simt tot mai acut lipsa de modele reale, nu fabricate și inventate de media, nici ciudați care după câțiva ani petrecuți "dincolo", se întorc stâlcind limba și dându-ne lecții despre orice. Copiii nostri mai mici sau mai mari, adolescenții care abia își aleg un drum sau tinerii care sunt pe punctul de a pleca pentru prima dată departe de familie, convinși că facultatea aleasă li se potrivește, au nevoie de Oameni care să le arate cu mândrie rezultatele muncii lor, indiferent de domeniu, să li se dovedească că pot face performanță, că au dreptul să viseze înalt.

În ultimul timp mă surprind folosind des expresia "pe vremea mea", care-mi era destul de nesuferită până acum câțiva ani...și mă întreb de ce politicienii dar și "vedetele" care apar in media, mai ales cei care fac parte din generatiile '70-'80-'90 când (credem noi) se făcea ceva mai multă carte, mai cu simț de răspundere, par că au sărit peste gimnaziu, altfel de ce le este atât de străină limba română; nu am învățat oare după aceleași manuale?  (nu că în alte limbi s-ar descurca mai bine!). Probabil unii din ei s-au inscris direct la master și doctorat și atâta timp cât nu-i acuză nimeni de plagiat iar poporul (încă) îî votează, când nimeni nu le spune că se fac și ne fac de râs, consideră că au tot dreptul să ne sfideze.
Cred că e timpul ca Balada Mioriței să devină strict un element de studiu din punct de vedere literar, să ne ștergem din  mentalitate mitul fatalității, al ciobănașului care nu face nimic pentru a-și schimba soarta.

Și simt, din iubire amestecată cu teamă pentru noile generații, nevoia viscerală de exemple pozitive, de realizări semnificative, cât mai multe, în toate domeniile, având convingerea că educația, alături de efortul personal sunt esențiale, căci "Scaunul pe care stai nu trebuie să fie mai înalt decât teancul de cărți pe care le-ai citit".
Țară, țară știu că e greu, că resursele tale sunt din ce în ce mai limitate, că unii au ales să plece, atrași de promisiunea unei vieți mai fără de griji, că mulți au obosit să se mai lupte cu piedicile, dar vrem modele, exemple, campioni!
Parafrazându-l pe Eminescu, în anul 100 al întregirii tale, te rog: Pe noi, nouă, redă-ne!

Nihil sine Verbum!

În ultimii ani (și încep să se cam adune) mă urmărește tot mai des un citat din cartea cu suflet..."Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice."
Fac parte dintr-o generație care nu a fost încurajată să iși exprime cu adevărat părerile, sentimentele, temerile. Nu știu dacă erau "la modă" basmele lui Andersen, cert este ca (mai) nimeni nu avea curaj să spună că Împăratul chiar e gol!
Nici școala, nici societatea și deseori nici familia nu ne încurajau să fim intr-adevar sinceri, să ne asumam gesturile și ideile, să ne susținem faptele cu argumente, să fim capabili să ne cerem scuze sau să discutăm în contradictoriu fără să ne supărăm. Nici să ne recunoaștem defectele, lacunele, imperfecțiunile, să acceptăm că și alții pot avea dreptate, să vrem cu adevărat să reparăm ceva făcut/ spus greșit.O posibilă explicatie (dar nu și scuză)  ar putea fi regimul politic represiv de atunci. Era mai sigur să taci.
Este, presupun, mai simplu să ne prefacem că anumite lucruri nu există, conform unui proverb prost înțeles, care ne învață că "Tăcerea este de aur"... Nu, nu este de aur și deseori poate face mai mult rău decât bine, deși admit că trebuie să treci prin filtrul minții și al sufletului ceea ce le spui celorlalți. Dar cuvintele, fie ele rostite sau scrise, trebuie exprimate, de preferat la vremea lor, măcar în relațiile care contează cu adevărat.
Aleg oricând o discuție sinceră, o critică întemeiată ori un sfat bun în locul unui zâmbet gol, al unei complezențe sau false înțelegeri. O problemă "netranșată" nu dispare, nici nu se rezolvă de la sine, așa cum nici o boală a trupului nu trece dacă este ignorată. Dragostea, lacrimile, complimentele, îmbrățișările, mărturisirile, regretele nu sunt semne de slăbiciune și nici nu ne afectează imaginea, chiar dacă "Sorry seem to be the hardest word..." (tr. "Îmi pare rău/ iartă-mă" pare a fi cel mai greu cuvânt). Ceilalți nu pot să-si imagineze ce crezi sau simți, așa cum nici tu nu poți face asta pentru ei, deși în multe aspecte ale vieții oamenii gândesc la fel.  Tăcerile nu fac altceva decât să impună distanțe, să ne îndepărteze, să ne robotizeze. Si chiar nu e nevoie de atâtia meteorologi.
Suntem capabili Comunicare, avem această însușire fantastică, care ne deosebeste fundamental de orice altă specie. Avem datoria de a o folosi. Și pe cea de a ne învăța copiii să nu le fie teamă de cuvinte.
Altfel, riscăm să perpetuam în mod inutil generațiile ghioceilor tacuți.

https://www.youtube.com/watch?v=ZaJ_ub9ps58https://www.youtube.com/watch?v=ZaJ_ub9ps58

"It's a kind of Magic"

Doamna Manolache era zâmbitoare, luminoasă, menită să fie in preajma copiilor.
Mi-am iubit Educatoarea așa cum mai târziu mi-am iubit enorm Învățătoarea, pentru că mi se păreau modele de urmat și până pe la 14 ani la invariabila întrebare "Ce vrei să te faci când vei fi mare?" răspundeam fără ezitare: Educatoare sau Învățătoare, iar mai tarziu visam că voi preda limba română copiilor de gimnaziu, poate și pentru că Doamna Dirigintă de atunci, pe care am admirat-o și îndrăgit-o sincer,  a știut cum să mă apropie de lumea cărților, să mă încurajeze să scriu...
Deși îmi plăcea "la cămin", cele mai dragi momente din copilărie erau cele în care rămâneam acasă singură cu păpușile, pe care le "aliniam" frumos și apoi le recitam, le cântam, încerând să fac din ele "copii buni". Le povesteam câte'n lună și'n stele, bucuroasă că mă ascultă cuminți, cu sentimentul că așa trebuie să le vorbești celor mici: tot timpul, cu multă răbdare și seriozitate.
Pe drum, m-am îndepărtat cumva de dorința mea și nu am devenit dascăl, deși in câteva ocazii am stat la catedră. Sunt anumite profesii în care măcar un strop de vocație este esențială, poate nu acesta a fost să fie drumul meu, sau probabil nu încă... Plină de neprevăzut cum este, viața ne poate dărui anumite bucurii pe neașteptate, sau doar la timpul potrivit.
Însă Totul începe cu adevărat un pic mai târziu, cu o bătaie delicată de inimă, căci ea este prima care se conturează, dând viață, pregătită să susțină totul, să dăruiască totul, mereu.  La început de-abia perceptibilă, chiar și de către vreun dispozitiv medical complicat. Dar când sunetul este surprins, redat și explicat cu precizie, măsurat și analizat, te copleșesc mii de emoții. L-am ascultat și simțit în două perioade foarte diferite din viața mea și nu îl pot compara cu nici o altă muzică, cu nici o altă trăire. Sunetul acela, fascinant de fiecare dată, mereu diferit, aproape palpabil, sunetul pe care îl poți simți cu propria-ți inimă, cu toate cele șase simțuri (da, femeile au șase simțuri!) devenind așteptare, nerăbdare, tumult de viață nouă, miracol, promisiune de inimă-steluțe-inimioară pentru totdeauna. Îi vor lega mereu , dincolo de orice pași ai vieții lor, bătăile inimii mele, în mod egal și sper că își vor fi alături cu Adevărat. Frați de inimă.
Există, simbolic, o Zi a copilului. A copilului din noi, a copiilor noștri, a tuturor copiilor lumii. Bătăi neobosite de Inimi zâmbind, în care dacă ești suficient de atent, nu ai cum să nu vezi și să auzi Magia!
La mulți ani, copile de pretutindeni!💗

"One dream, one soul, one prize
One goal, one golden glance of what should be
It's a kind of magic, it'a a kind of Magic...."