Aud termenul tot mai des, semn că fenomenul ia amploare.
Pe vremea mea i se spunea "nesimțire" și "proastă creștere".
Refuz să cred că un copil în care s-au investit timp și educațe și sfaturi bune este capabil de acest asa-numit bulling. Dacă acasă a fost învățat să respecte, să nu jignească, să nu judece, să nu facă caz de avantajele personale, mi se pare imposibil să nu învețe nimic bun.
Când i s-a spus să împartă, să fie sincer, să nu creadă că totul i se cuvine, că nu prețul contează ci valoarea, mi se pare greu de acceptat că va face exact contrariul.
Ființele astea mici pot fi modelate binișor până spre 10-11 ani. Aceasta sarcină deloc ușoară revine, aproape în mod exclusiv, familiei. Primii 7-10 ani de acasă sunt esențiali, iar părinții sunt principalele modele. După aceea încep să aibă anumite manifestări teribile, de răzvrătire și non-conformism, specifice vârstei.
Dar dacă până atunci ne-am străduit cu Adevărat să le transmitem principii și valori reale, cauzele ca ei să fie agresivi (verbal sau fizic) sunt aproape inexistente. Dacă li s-a spus cât mai des ca ei nu sunt centrul universului, că în afara familiei sunt la fel ca oricare alt copil, că există niște reguli esențiale de conviețuire în societate și că ele nu presupun să te crezi superior celorlalți, riscul de "a pierde" un copil este nul. Dacă au fost învățați să spună la timp: "Te rog, Poftim și Mulțumesc". Când ne prezentăm "lumii", nu spunem "eu am" ci "eu sunt".Competiția reală este dezirabilă și benefică dar evident, nu tupeul dă tonul.
Vina ne aparține iar concluzia mea e tristă, amăruie și retorică:
De ce sunt oamenii "mari" atât de mici?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu