Tot mai rar.
Când și mai ales de ce am uitat să dăruim, să împărțim, să ne pese? Unde și cum am ajuns la concluzia că ceva, orice (totul?) ni se cuvine?
Știu, mai există o vorbă cel puțin la fel de veche, care spune că "fiecare cu ale lui", dar nu putem "traduce" asta prin "fii egoist, fii nepăsător, fii rece" ci, mai degrabă, "nu judeca, nu te amesteca în treburile altora, încearcă să înțelegi și să ajuți dacă poți, asumă-ți greșelile și îndreaptă-le".
"Parafrazez" o imagine care a circulat într-o vreme pe internet...Pentru câteva (puține) lucruri este nevoie doar de bani, pentru unele este nevoie doar de timp dar pentru majoritatea este nevoie doar de dragoste. În toate formele ei. Dăruiește așadar gândul bun și un strop de timp și un sfat dacă poți. Dăruiește nu "la schimb" sau din obligație, învață să primești fără încrâncenare și nu te teme să lași garda jos.
Dar eu am încă așteptări (prea) mari și naivități greu sau deloc vindecabile. Și încep să cred tot mai puțin în expresia "primești ceea ce dăruiești", căci viața îmi demonstrează, zilnic, contrariul...
Suntem invidiosi pe cei de langa noi, cateodata rai, si cand se intampla o tragedie in familia semenilor nostri, nu reusim nici sa meditam si nici sa invatam din problemele altora. Cum s-a ajuns aici are mai puţină importanţă sau poate că are, doar că nu este bine să ne întrebăm la infinit de ce suntem în această situaţie. Am ajuns aici, pentru ca am preferat sa nu ne implicam. Cred ca cest pesimism social poate fi combatut. Aceasta suspiciune permanenta, cred ca se naste din saracie, prostie, din lipsa scolii si a unui loc de munca. Se naste din invidie si neincredere in cel de langa noi. Aceasta atitudine ne anuleaza personalitatea si demnitatea. Adevarul este ca suntem rai, am devenit saraci dar cu pretentii, ne credem smecheri, uitand ca poate ne-am nascut cu putin noroc sau suntem norocosi ca facem parte dintr-o familie cu venituri modeste dar, asta nu ne face cu nimic mai diferiti fata de altii.
RăspundețiȘtergere