Toamna, la final

te așteptam sperând, cu frunze pe suflet
în gări ferecate, uitate prin lume
dinspre mirări ce nu-ti găseau bilet...
când fluturii de noapte mă știau pe nume.

ochii mei vedeau totul mai frumos,
ai tăi mai clar, până mult mai departe
și mă hrănea candid un vis misterios,
cu albe plasmuiri și așteptări deșarte.

 

La marginea timpului

hai să vânam anotimpurile (pe-ascuns)
și să le zăvorâm cu metafore naive
să ne rămână toamna - ea ne va fi de-ajuns
în serile prelungi, contemplative...

apoi să-i cerem lumii un strop de indulgență
să mai amâne iarna pret de-o îmbrățișare,
cât să ne mai respire un veac de inocență
și dorului nebun să-i afle alinare...

Toamna, târziu...

îți aștept venirea, cu pași șovăitori,
când noaptea și ziua tăcute se dezbină...
doar timpul mai transcrie vechile scrisori,
întârziind povara plecării ce-o sa vină.

Incertitudini

nu deghizările evidente
mă sperie ci oamenii
care nu plâng deloc,
cei care cred că
se cuvine să fim
buni, frumosi și drepți
doar pe monitor,
cei care pot să te mintă
în timp ce te privesc în ochi,
voit necostumați
și cei care pot simula
fără să clipească, orice stare.
nu hainele mă sperie,
ci măștile de sub ele.

Sursa foto: mediu.com

Gând

mi-e dor de-un amplu amurg, de jăratec,
mocnind în vers prelung, urcând în elegii,
șoptite îndelung, aproape într-un descântec,
ce vor hrăni cândva  flămânde nostalgii...

(ne)Așteptări

să lași, te rog, un semn din toamna ce se duce
să știu că-ți este bine, că încă îmi zâmbești
și-ntr-un buchet de frunze, lasate la răscruce
strecoară-un fir de verde să nu îmi mai lipsești...


(sursa foto: zastavkicom)

Aparențe

eu cred că nu doar îngerii se-nalță
- sunt oameni care pot să zboare
iar paradisul nesfârșit se-nvață
în viața care uneori ne doare

de mi-aș ipoteca din vise
să îmi pun pe umeri
praf de-argint
aș mai zări tărâmuri interzise
în ochii schimbători
ce mă tot mint...

Frunzele neuitării

scriu, în grabă,
de teamă să nu pierd
printre lacrimi,
cuvinte pe care nu știu
să le spun altfel decât în șoaptă.

îngerii aștern indigo
sub toate literele încă ude
rostogolite printre frunzele
pe care o padure le-a plâns...

Frunzele tăcerii

ma tem că neobositele ploi
vor topi,
în îmbrățișările lor nesigure,
inima de ciocolata amăruie
care învățase să bată senin
și se împartă - inegal -
la 2 și la 4 și la toate
celelalte numere necesare
memorate de frunze,
nevăzute de nori...