Per aspera ad astra...

noi ne privim prin noile inele
născocind mereu ciudate partituri, 
ce răsună-n vraja dansului de iele
și ne rescriu din magice frânturi...

Gânduri de zi cu zi

Un an este pe cale să se încheie. Un an ciudat, altfel, complicat.
365 de zile de emoții, așteptări, temeri.
Anul imprevizibilul, al nevederilor, al izolării, al despărțirilor. 
Anul regretelor, al lacrimilor, al prelungilor tăceri. 
Anul veștilor rele, al frustrărilor și restricțiilor de tot felul, al strigătelor de neputință. 
Anul veștilor bune, al noilor vlăstare, al triumfului vieții. 
Anul confidențelor, al florilor de soare, al marilor întrebări. 
Anul Beethoven, marcând 250 de ani de la nașterea uimitorului compozitor care a dăruit lumii infinită bucurie. 
Un an în care am scris mult, am primit mult, am plâns (prea) mult... 
Un altul e pe cale să își întâmple menirea. 
Un an al necunoscutului, al așteptărilor, al regăsirii de sine. 
Anul marilor (mele) speranțe. 

Iarna nenorocului

uită - mă, e tot ce pot să îndur

chiar de iarna mai tare o să doară, 
renegând iubirea fără de cusur
ce va nemuri-n eterna primăvară... 

Zbor înfrânt

spirale de cenușă îmi brăzdează cerul 
din zborul albăstrui al păsărilor Phoenix
și creionează ziduri pe care grănicerul
va presăra-n răstimpuri flori de tamarix...

Nerostiri

...la celălalt capăt al vieții
tot noi, dar parcă mai tineri,
stăvilind furtunile tristeții
dăruind iubiri fără rețineri

Stropi de colind...

 

In memoriam

prea repede i-am dat uitării
destinul le e tot nelămurit,
strivit sub liniștea iertării...
și parcă prea degeaba au murit.

În numele fiului

copile drag, tu te-ai născut 
sub zodia mirării!
minune așteptată-n prag de iarnă,
să-mi ocrotească clipa înserării,
când dinspre nori cu stele
o să cearnă...

Lecția așteptării de sine

mă obosește atâta viață
ca un zbor pe loc, neclintit,
dar sufletul de umbre se agață
și-și caută întregul, răzvrătit...

Târziul din noi

sunt cu un pas în urmă prea departe
cu două inimi frânte, în tandem,
blestemând neantul care le desparte
învinse de povara prețului suprem...

Acta est fabula...

suntem doi pierde-iarnă
flămânzi de infinit
și-această grea meteahnă
ce tainic ne unește,
ne mistuie-nceputul 
răpit la nesfârșit,
strigându-și neputința 
ce-o robește...

Nihil sine numini

hai să ne-mbolnăvim de dor de ducă
de galben, de păduri  și de visare...
și să rămânem în vara cea uitucă,
sorbind mirarea florilor de soare

Insomnii de iarnă

tocmai eu am rămas fără cuvinte
ce-mi istoveau mereu nefericirea,
dar iarna mă doboară și mă minte
și-mi adâncește-n hăuri rătăcirea...

Fugit irreparabile tempus

ce faci când păsările iar îți pleacă?
aprind lumini să le-ncălzească dorul...
stiu că lunga iarnă-n allegro o sa treacă
și-o să le cheme înspre verde zborul...

Vis de iarnă

plutește iarna-n abur cald de samovar,
ca o îmbrățișare cu iz de fructe coapte
și-mi varsă pe umeri un șal imaginar
să risipească frigul miezului de noapte

Ninsoarea tăcerii

ninge cu verbe luptându-se... 
le iartă învrăjbirea dacă poți
eu nu le mai găsesc  premise
ce ne strivesc sub stranii roți.

ninge ca la o utimă-ntâlnire..
iubirea, obosită, e-n impas
și sub nămeții de mâhnire
doar Adevărul ne-a rămas...

Ultima iarnă

nu așteptasem iarna... totuși, ne-a găsit
și sub ninsori de-a valma ne vom îndepărta,
iubirea făr' de moarte cândva ne-a molipsit
dar ne vom face bine și ne vom regreta...

Amor volat unidique

chemările tale fragile, târzii,
pierdute în ceața părerilor de rău
mă dor în zadar iar tu nu mai stii
că rostu-mi a fost doar al tau...

aproape tot ce stiu despre iubire
ar umple, sfielnic, o floare de mac,
tânjind firescul drept la nemurire
când tainele-i în versuri mă prefac

Călătorie

iarna a venit tiptil, prin noapte,
într-un vagon modest, de personal,
ca un orfan purtând dureri în spate
care-l vor însoți până spre final.

dar drumul nu-i mereu doar o povară 
și-n gări cuminți ce îi presimt venirea
va răsări cândva sublima primăvară

troienind cu muguri pribegirea...

Hic et ubique

vorbește-mi în semne ori scrie-mi în Braille,
voi intelege totul, deplin, dintr-o suflare
și-mi va părea mereu firescul colț de Rai,
din care curg minuni fără-asemănare...

Prin ochii mei...

ce culoare este aceasta?
întreabă copilul.
albastru, îi răspunde profesorul.
verde, spune poetul.
turcoaz! exclamă pictorul.
viață, șopteste îngerul.

Gând de iarnă

tu sunt. eu ești.
dar după cum ne este obiceiul,
vom tot găsi o cale de-mpăcare
și nici nu vom mai ști temeiul
ce ne durea nedrept, pe fiecare.

Răsfrângeri

la mine-n suflet e atâta verde,
dar prea mult gri m-a tot privit
și în albastrul mării iar m-aș pierde
să mă inunde tot ce n-am trăit...

Fortune plango vulnera

îngăduie-mi iubirea, toamna dă să plece
și mă agăț de valuri cu strașnice obsesii
dar unul dintre ele avid o să mă-nece,
în iarna ce coboară golită de concesii...

O Fortuna!

se zbate viața în simple pendule

și-atunci mi se face dor de străbuni,
ce-mi clocotesc de-o vreme în globule
și-mi împletesc în gânduri rădăcini...

cum voi deveni arbore roditor

și cine va culege cuvintele?

In trutina

e timpul să plec, răsare luna nouă...
azi nu ne mai cuprinde pe-amândoi
și-ncuie, tăcute, în punctul de rouă
priviri ce-mi cer miracole-napoi....

Dies, nox et omnia

mâine a fost deja cea mai frumoasă zi
și vom trăi plenar, arzând ca niciodată,
sub ploaia de culori nu ne vom aminti
de am visat, de ne-am iubit vreodată...

Întoarcerea spre nicăieri

sunt cântec uitat, de pasare spin, 
ce-ar zăbovi o viață la Ecuator
până-ar afla un petic de suflet senin
s-o vindece de tot ce-nseamnă zbor... 

Iluzii provizorii

ne plâng îngerii

și ne împart lacrimile
ca pe anafură,

lângă bisericile goale

ce așteaptă cununii.

doar duminicile 

tot mai reci,

ne mântuie de trufia

cu care ne-am îndepărtat

de speranță.

In vino...

eu nu am barometru pentru-nstrăinare
și nu știu întoarceri de pe tainice drumuri,
ce îmi ghicesc în palmă ca pe-o condamnare:
noi am băut alt vin, din aceiași struguri...

Tălmăciri

ne pier zâmbetele,
ni se sting îmbrățisările...

iar mie numai scrisul, atât mi-a rămas
și-mi urcă dinspre palme către iriși,
măsurând încet, cu cel mai mut compas,
durerea nesfârșită, acută, dintre liniști...

Argumentul săgeții

sunt umbra călătoare a unui nimb
grăbindu-se încet spre micul infinit,
în care doar tăcerea își mai face cuib
și-n șoaptă mă așterne sub zenit...

Casus foederis

sutem srăjerii dârji, de avanpost,
ce apără iubirea rănită prin tranșee,
lângă redute ce nu își mai au rost
când dinspre lume toarnă cu clișee.

și cât ne mai jucăm de-a nemurirea
obuze rătăcite, confuz, ne nimeresc,
doar vechile grădini așteaptă înflorirea
din palide-amintiri ce încă ne hrănesc.

Joaca de-a culorile

am visat că am (răs)cumpărat casa bunicilor.
dar crizantemele dormeau în fața porții
și n-am avut curaj să intru. 
de peste gardul verde 
copilăria, oprindu-se o clipă din joc,
mi-a întins în grabă
un buchet de izmă umedă
apoi s-a întors râzând,
la inorogi.

Piese minore

ciudată înverșunare
în gânduri nerostite:
ne vezi pe noi dar ai uitat povestea
și-n dimineți amare
ce nu ne-au fost sortite
pionii deghizați
ne capturează zestrea...

Elixir autumnal

Am mărturisit deja de câteva ori că Septembrie este anotimpul meu preferat. Am și justificat de ce, deși o astfel de confidență nu are nevoie de motive, așa cum de altfel nici un fel de iubire nu are nevoie de justificări.
De toamnă mă leagă multe, de Septembrie mă leagă mult.
Între dimineața aurie de atunci și amiaza blândă de azi se amestecă cu lumni și umbre, cu muguri și frunze plânse, cu nuanțe de verde crud și burgund tulburător,  peste 70 de anotimpuri.
Până atunci, la 21 de ani, nu știam mare lucru despre artă. De fapt, nu știam aproape nimic. Aș fi recunoscut un tablou de Grigorescu, o lucrare a lui Brâncuși sau un crâmpei din Luchian. Mai mult din ai nostri, puțin din ceilalți iar până la sfârșitul liceului în orășelul meu nu avusesem ocazia să văd un vernisaj adevărat. 
Chiar cred că este nevoie în școală, în toate etapele ei, de mai multă artă, de mai multă muzică, de film și teatru, astfel încât la finalul liceului adolescentul să aibă măcar o idee de ansamblu asupra acetor minuni ale Omenirii.
Când i-am văzut pictând, răsfirați în mansarda cu podea de lemn, cu lumina picurându-le peste șevalete mi-am dorit să fiu ca ei. Dar pentru că nu am un astfel de talent m-am bucurat doar ca pentru aproape doi ani să le observ mișcările, să îi aud vorbind despre pictură, să le pun întrebări... Așa am mai învățat câte ceva, am răsfoit albume de artă, am citit mai  temeinic, m-am apropiat mai mult de culori, de nuanțe, de cer. Acum pot recunoaște mai ușor un Monet sau un Aivazovski si pot încadra o operă/ artist într-o anumită perioadă, însă mai am foarte mult de aflat și lipit de inimă, pentru că acest univers este imens și fascinant.
Dspre Salvador Dali am citit târziu. Artist contemporan, recunoscut pentru excentritățile sale de tot felul , încurajat de familie a avut prima expozitie personală la 14 ani la Teatrul Figueras din Madrid.
La 22 de ani ajunge la Paris unde se îndragostește de Gala Eluard (soția scriitorului Paul Eluard) care devine muza sa obsesivă. Ajuns la New York, conștient de unicitatea și talentul său, Dali se bucură de mult dorita atenție și celebritate apoi își lansează propria colecție de parfumuri ( în colaborare cu parfumieri talentați, sub semnătura marelui pictor spaniol stau 75 de creații olfactive) care surprind prin notele distincte, neobișnuite, prin designul unic al recipientelor inspirate din operele sale suprarealiste.
Cel ales de mine, fără să îl fi știut dianinte, este un parfum complex, cu accente florale bogate, învăluite într-o notă gravă, monahală, potrivit mai degrabă unei toamne capricioase sau unei ierni aspre, când un strop de elixir picurat pe o manșetă de catifea sau pe o șal de cașmir ar alunga frigul și te-ar însoți spre o cafenea cochetă, o galerie de artă ori pe o alee tăcută. 
O compoziție grea, elegantă, adâncă aidoma Concertelor lui Bach, care liniștesc și înalță deopotrivă... 

Pax

se tânguie lumina sub pașii grei ai nopții
și-n fața ei smerită, cucernic, mă înclin
din ultimul război noi am rămas soldații
ce-o apără, învinși, cu ramuri de măslin...

Panaceu

și de-o mai fi vreo toamnă
să fie ca aceasta
când beam cu nesaț
fantastice licori
ce alungau himere
și luminând fereastra,
tămăduiau delirul 
magicei iubiri...

Resemnări

iubirile trec

tăgăduite,
precum crizantemele.
pe cele mai multe
nu si le aminteste nimeni.
altele de-abia mai respiră
în scrisori prăfuite,

ori lăcrimeză uneori
în privirea celor care
nu mai pot să adoarmă altfel.
doar iubirile poeților
nu mor niciodată
și nu-și găsesc linistea
pănă când
cea din urmă petală
nu mai zvâcnește.

Zulum

noi facem cu schimbul la porțile Tebei
și ne lipim obrajii, preț de o secundă
amânând c-un secol apăsarea grabei
ce în lumi greșite încă ne scufundă...

Căutări

ne-am căutat cândva cu-aceeași frenezie

cu care vechii grecii la zei s-au închinat

dar am lăsat destinul în grabă să ne scrie

o scurtă elegie și ne-am înstrăinat...

ne-am fi iubit mai mult, nu-ncape îndoială
dacă ne-am fi găsit mai lesne prin Olimp
și n-am fi rătăcit sperând o învoială,
ce ne tot fredona, mereu în contratimp... 

Vara denim

mă bântuie vara precum o nălucă
cu-albastrul ei clar, de rochie-n denim,
când o pândeam sperând să mă seducă
și o doream, știind că-i cuvenim...

Reversul monadei

te blestem, Pitagora!
pentru că n-ai știut să te oprești
la numere, la cosmos, la etică
ori la muzică în cele din urmă,
când toate celelalte 
nu au mai avut secrete pentru tine.
și să-mi lași nedisecată
măcar ideea de suflet
că să îi calculez nu vârsta
sau greutatea,
ci povara străvezie a

nedreptății.

Lecții (imperios) necesare

mă înlănțuie viața
ca o iederă sălbatică
cu toate îndepărtările,
cu nouă reîncarnări,
predestinate și absurde.

doar iubirea noastră
desculță,
mai întârzie 
venirea 
(trebuindă a) 
iernii.

Anamneză

Ultima privire

Nevinovată toamnă, 
de ce te-aș mai certa
când sufletul ți-e ars, 
mai greu decât plecarea... 
eu mă întorc la tine
strivind îmbrățișarea
iubirilor pierdute
ce nu mă pot uita...

Vis de toamnă...

aș vrea să-mi fie numai toamnă
tu să mă ții de mână ca acum
și luna să îmi intre prin lucarnă,
eu să-ți fiu singurul parfum...

Prière

rămâi cu mine-n clipa vie a serii
să repirăm adânc acealși cer bordo,
să ne inunde, plină, amintirea verii
când ne iubeam, întregi, în gama do...

Omnia vanitas

ierți. iert.
și ne vom fi-mpăcat.
însă vom face apel  
pentru dreptate
la Zei, 
la Dumnezeu
și la Părinți...

apoi ne vom uita,
cu voluptate.

Țărmul tăcerii

alunecă toamna în triste balade
sub ploi întrezărindu-mi mâhnirea,
și duhul i se zbate în grele năvoade
ce nu-mi mai pot opri menirea...