***

ghicește-mi toamnă blândă  în cafea
și picură-i în umbre sămânța de noroc
apoi la drum de seară, cu glas de catifea,
să măsluiești amarul din ghioc...

Rugă toamnei

fă-mă toamnă dor de ducă,

fă-mă piatră grea de moară,

fă-mă miez amar de nucă,

fă-mă strună de vioară…

fă-mă toamnă vânt ușor,

fă-mă frunză amăruie

fă-mă ploaie într-un nor

fă-mă galben de gutuie...

fă-mă toamnă must ce fierbe,

fă-mă leac pentru uitare,

fă-mă scut de verbe acerbe,

fă-mă bulgăre de sare...

fă-mă toamnă ochi de apă,

fă-mă ciutură-n fântână, 

fă-mă lacrimă sub pleoapă,

fă-mă ghem netors de lână...

fă-mă toamnă alb de ie,

fă-mă mac în lan de grâu,

fă-mă verde de câmpie,

fă-mă rece de pârâu...

fă-mă toamnă strop de vin,

fă-mă poamă la fereastră,

fă-mă gând să mă închin,

fă-mă vers de doină-albastră...

fă-mă toamnă bob de mir,

fă-mă slovă pe icoană,

fă-mă iz de trandafir,

și-apoi dă-le de pomană...

Naufragiu

te uita-n urmă, mare...ramâne dintre toate
un îngânat de valuri rostogolind tăceri...
și-un plâns domol de tărmuri neiubite
sub galbenul oftat al altor foste veri...

Când (îți dai seama că) nu mai ești copil?...

Probabil la această întrebare exista o mulțime de răspunsuri diferite, subiective și sincere, din motive la fel de firești și de reale... Când îți faci buletin, când te îndrăgostești prima dată, când îți pierzi bunicii, când treci printr-o situație grea care iți schimbă viața, când împlinești 18 ani, când devi părinte, când pleci de acasă, când începi să muncești și vezi cât este de greu, când te desparți de părinți, când viața decide...

Poate și pentru că erau foarte tineri când ne-am născut eu și fratele meu, părinții noștri nu ne-au obișnuit să le spunem și lor Sărut mana, așa cum am fost învățați să le spunem bunicilor, nașilor, alor rude mai în vârstă, vecinilor și în general tuturor persoanelor adulte cu care interacționam, așa cum se obișnuia înainte de '90. Nu știu câți dintre copiii de azi mai sunt învățați cu această formulă de salut, care păstreză ceva din simplitatea si buna cuviință a unor generații care nu mai au cum să se repete.

Cu bunicii am multe amintiri chiar daca i-am pierdut pe toti inainte sa împlinesc 14 ani, vârsta la care ești la granița fragilă dintre copilărie și necunostutul care stă gata să te copleșească, dar înțelegeam că despărțirile sunt pentru totdeauna.

Azi, când nu îmi ajung degetele unei mâni pentru a spune "Sărut mâna", știu că mai sunt copil doar puțin, cât să mă agăț de Speranța că prin amintiri suntem de fapt, fără de sfârsit...

În memoria nașei mele... Sărut mâna!

Doar toamna...

iubește-mă din nou, dar numai toamna,
eu iarna mor cumva și uit să mai respir
și nu mai știu sublimul ce înseamnă
nici de fost lumină ori flagrant delir...

(dez)Acordurile verii

ar fi putut să fie pururi vară
cu nori hazlii si șoapte de lavandă
cu zori lila si-acorduri de chitară,
pe coama unui val cu umbra caldă...

aș fi putut să-ti fiu eu răsăritul,

cu zâmbet auriu ce picură lumină 

cu pasul coborând din Paradisul 

din care curg mirări fără vină... 

ar fi putut.... stai, stai, e prea banal
ar fi doar o poveste cum atâtea sunt,
si cine-ar mai citi uimit până la final,
și cine-ar culege ultimul cuvânt...

Vara neuitării

hai vară, frânge-mi inima, din nou
dezleagă de iluzii duhul toamnei 
ce-și striga amarul surd, fără ecou
si rătăcește trist de-a-lungul gamei

hai, taie iarăși timpul în felii egale
Și leagă o fâșie de cumpăna-nserarii
când ofteaza luna-n simfonii regale
ce făgăduiesc aleanul neuitării...

Petale de tăcere

eu muzică îți sunt dar niciodată cerul
și din orchestra toată singura vioară
ce fără de arcuș așteaptă lutierul, 
când tăcerea lumii iar te înconjoară

Flori de lună

nu mă-ntreba ce am făcut cu vara,
nu-mi cere socoteală pentru flori,
aprinde luna, umple-mi călimara
și uită pentru-o vreme să mă dori

căci nu mai stiu în umbra cărui vis
am tăinut tăcerea albastră a lumii,
crezând în jocul devenit catharsis...
noi ce am fost: pionii sau nebunii?

***

n-au mai rămas prea multe de spus
în vara răpusă de dor clandestin,
de scris mai e totul dar timpul s-a scurs
și doar de tăcut mai este puțin...

De iure...

eu aripă îți sunt, dar niciodată zborul

și din grădina-ntreagă o singură petală,

sunt versul nerostit ce-a rătăcit poemul

și-n templul amintirii, ultima vestală.

eu flacară îți sunt, dar focul niciodată

și în tumultul ploii fulgerul ce tace,

sunt raza-ngăduită dar nu lumina toată

și-n somn privirea ce știe să te-mbrace

eu muzică îți sunt dar niciodată cerul

și din orchestra toată singură vioară

ce fără de arcuș așteaptă lutierul

când tăcerea lumii iar te înconjoară...

***

Cireșar 

ropot de zâmbet

foșnind a Lumină 

Adsumus

se-nghesuie iarna, cu teamă,
în clipe gri de vis prăfuit...
și printre mătănii exclamă
m-ai vrut, dar nu ți-am trebuit!

Ne quid nimis

eu n-am plecat spre lume cu alai
și n-am râvnit  gingașe crinoline,
dar mi-am facut din vise evantai
și voal din revărsarea lunii pline. 

îmi ești dator cu sute de refrene,
cu stelele îmi esti dator vândut,
cu albul pur al nesfârșitei trene
că-n toate nebunește am crezut...

Aproape liniște

dă-mi iarnă de iubire acatist...
te rog, nu-mi spune că n-ai vreme
privește într-un glob de ametist
și toarce firul, haide, nu te teme!

dă-mi iarnă inimă de heruvim
și toarnă în clepsidră din belșug
să înfloresc îmbătator, sublim,
ningând flori dalbe, rozalii pe rug