Trilemele...

Nr. 417 23 feb.-1 mar. 2001 Cum îţi faci un nume în lumea artelor

După examen

După-amiază luminoasă de ianuarie... Ies de la examen şi mă îndrept, fireşte, către chioşcul de ziare. Slavă Domnului că este iar vineri, că mă voi întîlni curînd cu Dilema.Drumul meu trece pe lîngă o şcoală ai cărei elevi tocmai ies zgomotoşi de la ore. Un băieţel pus pe şotii îşi convinge bunica să-i poarte ea în spate ghiozdanul cu manuale alternative. Zîmbesc şi mă grăbesc să ajung la întîlnire.Seară de vineri cu Dilema şi cu Poezia lui Petru Creţia.Din obişnuinţă, îmi rezerv plăcerea întîlnirii cu Radu Cosaşu pentru sîmbătă dimineaţa, la cafea.Pe la 21 (trecute fix) merg cu cîţiva prieteni într-un bar studenţesc să o ascult pe Ada Milea... insolită apariţie! Din cînd în cînd zîmbesc amar... prea le spune "pe bune" fata asta!Cîndva, în mileniul trecut, a venit şi pentru români vremea libertăţii... dreptul lor de a ieşi din încremenirea la care fuseseră condamnaţi. Inalienabilul drept de a şti!1-2 ziare, un buletin de ştiri TV, cîteva minute de navigare pe Internet... iată mijloacele!Din toate acestea vei ieşi puţin obosit, puţin buimac, dar, neîndoielnic, mai informat. Pe de o parte, mediocritatea, stupidul, kitsch-ul. De partea cealaltă firescul, subtilul, ezotericul. Tu alegi! Duminică la prînz deschid radioul. Aflu că prin Internet poţi nu doar să devii informat, ci chiar "să-ţi cumperi" un copil. Alături de Guatemala, Bolivia şi Vietnam, România are o ofertă generoasă care începe cu binecunoscutul "Apăsaţi aici!"Imediat după ştiri, "Horoscop Show"... "o săptămînă fără prea multe evenimente" îmi prezic astrele.Nimic despre celelalte examene, despre o altă bunică cu ghiozdanul, despre firescul rendez-vous de vineri...
Dar eu zîmbesc, deci exist!

Nr. 464 1-7 feb. 2002Fii pe PACE! Răspuns dlui Florin Iaru

"...fă-te suflete, copil prin porumb cu moţ şi ciucuri ca să poţi să te mai bucuri..."
    Permiteţi-mi, domnule Florin Iaru, să am un alt punct de vedere decît cel pe care îl exprimaţi în numărul 462 al Dilemei, dedicat sufletului.Nu, sufletul nu a plecat. Cred (cu încăpăţînare) că " a dărui" nu vine doar din generozitate, că toţi avem cărţi, oameni şi locuri de suflet, că nu de puţine ori spunem cu convingere: "Sufletul nu mi-l pun pe masă în faţa oricui."Protejăm entitatea aceasta misterioasă din noi, îi aprindem lumini atunci cînd se întunecă... Enescu, Brâncuşi, cîteva versuri, o discuţie cu un prieten (îmi amintesc cu plăcere "Declaraţia" domnului Radu Cosaşu). Mă număr printre "maşinile virtuale" cu oameni, cărţi şi străzi de suflet... dăruind uneori cîte-o cafea "de sufletul bunicii"...şi, mai ales, cu o săptămînală Dilemă de suflet.
P.S. Calculatorul pe care lucrez la serviciu nu e deloc receptiv la emoţiile mele. Răspunde doar la "Reset" şi nu pare să-i pese că m-a lăsat baltă chiar cu o secundă înainte de "Save". 

Nr. 491 9-15 aug. 2002 - MUZICI TINERE

O lecţie îngerească

Zi toridă de iulie, în tramvai. Pe un scaun o doamnă (60-65 de ani) cu un îngeraş (3-4 ani) în braţe.
"Ce bine-i jos, buni, că mă dor picioarele de-atîta mers. Că-s bătrîn ca tine, buni."
"Da, tare bătrîn", îmi surîde senin bunica.
"Şi picioarele şi inima mă doare, buni!"
"Ia să văd, ştii tu unde-i inima ta?""
Nu, buni, că nu se vede. Are coajă."
Da, înger drag, are coajă inima...

Nr. 534 27 iun.-3 iul. 2003 CE ERA BINE CÎND ERA RĂU

 Tinerii sau despre "A lua sau a nu lua viaţa la mişto?"

Tinerii pe care nu-i cunosc, dar îi văd în jur, sînt frumoşi, la modă,, grăbiţi să intre în lumea adulţilor, fără prejudecăţi, unii cam insolenţi şi fără prea mulţi ani "de/acasă"; deviza lor: "...iau viaţa la mişto...". Modelele lor: diverse "vedete" de la noi sau de aiurea, neapărat cu bani. Majoritatea sînt copii ai manualelor alternative, ai jocurilor pe calculator, ai generaţiei "Atomic", bucuroşi să fie "Pro". Ştiu că pot urma facultăţi particulare / de stat fără să se streseze cu învăţatul, că fără prea mult efort pot ajunge "pe sticlă" sau pot face bani în alte ţări şi fără diplome (vor, de regulă, să devină fotbalişti/fotomodele/solişti) Văzînd rezultatele majorităţii la examenele obligatorii (capacitate, bacalaureat - şi, vai, acesta va deveni facultativ!) mai că mă bucur că n-am devenit dascăl. Unii - puţini - crescuţi în spiritul adevăratelor valori, fac performanţă. Cei care ne conduc îi premiază din cînd în cînd (deloc consistent, deşi unii cîştigă diverse premii internaţionale), însă majoritatea de-abia aşteaptă să plece în ţări mai generoase, alţii au plecat deja şi nu le trece prin cap să se întoarcă.Tinerii pe care îi cunosc seamănă destul d emult între ei, deşi urmează sau au terminat facultăţi diferite. Unii, mai neliniştiţi/răzvrătiţi au şi plecat din "eterna şi fascinanta Românie". Cîţiva sînt pe cale să o facă - două prietene dragi mie vor pleca curînd, una în Noua Zeelandă (ea nu vrea să se întoarcă decît în vizită) cealaltă în Marea Britanie. Cei mai mulţi visează să plece, dar fie nu au terminat şcoala, fie nu pot trece peste cuvîntul părinţilor. Şi mai sînt unii - aici intru şi eu - care nu vor să plece. O fi teamă, o fi o manifestare (nemărturisită) de patriotism - sîntem, ce-i drept, firi mai boeme - sau pur şi simplu o dependenţă de a gîndi/vorbi româneşte? - şi cum să nu te-apuce dependenţa cînd citeşti "Oda" lui Radu Cosaşu?Credem că se mai poate schimba cîte ceva, că mai sînt şanse de normalitate, de decenţă... visăm să avem familii, copii frumoşi şi educaţi... sîntem naivi? Se prea poate.Mai toţi lucrăm pe bani puţini (la acest capitol stăm destul de prost; sîntem angajaţi cu greu tocmai "datorită" acestui "handicap" - tinereţea, lipsa de experienţă), ne cumpărăm - mai rar decît ne-am dori - cărţi cu/de suflet, ne întîlnim şi "punem ţara la cale" şi ne bucurăm că sîntem un pic altfel... Şi totuşi, uneori, ne apucă un soi de revoltă - curat românească! deh, sîngele balcanic! - ... şi iar îmi vin în minte versurile lui Macedonski... "oraşul mic mă fură-ncet / cu ale lui tăcute strade / cu oameni proşti dar cumsecade / că nici nu ştiu că sînt poet..." Aproape toţi am plecat de acasă pentru a trăi pe cont propriu. "Independenţa" noastră e, de fapt, susţinută de părinţi - şi ei, cîndva, tineri; toţi sperăm să le răsplătim într-o zi acest ajutor. Avem un singur avantaj - care, din păcate, nu e veşnic (deşi se spune că tinereţea e o stare de spirit) - sîntem tineri. Şi viaţa asta, pe care n-o luăm la mişto, trebuie să aibă un sens.

P.S. Cînd veţi citi aceste rînduri, prietena de care vă vorbeam va fi primit deja viza pentru Noua Zeelandă... îi admir curajul şi mă întreb cînd ne vom revedea (bine că există Internet-ul)... sper că nu, Doamne fereşte, la "Surprize-Surprize!"

Nr.49 17-23 dec. 2004Patroni şi jurnalişti

Am zîmbit la......ce (aş vrea să) dăruiesc de Crăciun

* o plimbare cu sania, un coş cu portocale, o carte.
* un aparat de fotografiat, o cafea în Paris, un fular tricotat.
* o după-amiază pe un hipodrom, un puzzle, o icoană.
* un glob pămîntesc, o lumînare albastră, un fluture.
* o zi în Arad, un CD cu muzica lui Musorgski, o floarea-soarelui.
Sărbători în lumină!

Nr.59 4-10 mart. 2005Amorul literar românesc

Un adevărat copil

Copiii... am vîrsta la care mi-i doresc, dar gîndindu-mă la asta, mi se strînge un pic inima. Voi fi oare în stare să cresc un copil în lumea aceasta în care Raiul pare să fie la o apăsare de mouse, în care trebuie să fii mereu cu un pas înaintea celorlalţi, lumea lui "a avea", a lui "a învinge", lumea cuceririlor şi a ispitelor de tot felul?Sînt un pic naivă, uşor demodată, conştientă însă că lumea se schimbă şi că e firesc să fie aşa, fără a avea pretenţia de a da drept exemplu lucrurile de "pe vremea mea" (nesuferită expresie!).Nu ştiu cui ar trebui să-i mulţumesc (dar o fac cu toată convingerea) că m-am născut într-un timp care m-a lăsat să fiu copil. Să fiu cu adevărat copil.Şi-mi doresc măcar atît: să vă pot scrie peste vreo 7-8 ani, că am cui să citesc poveşti, că e nevoie să cumpăr jucării şi cărţi nu doar CD-uri cu jocuri din ce în ce mai complicate, că nu sînt (chiar de tot) copleşită de dilemele statutului de părinte.
P.S. Căci nu ştiu, în limba română, cărţi pentru copii/adolescenţi mai expresive decît cele ale lui Ionel Teodoreanu. Poate de aceea "nu vreau să uit nimic... dîndu-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereţii... e ceasul întoarcerii în timp... umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cititorule, frate al trecerii mele".

28 mai 2009Ce a mai ramas din cortina de fier
„A te realiza...“ Am început anul acesta cu emoţii, bucurii şi dileme...
Maternitatea mi-a schimbat viaţa (ce clişeu desuet, dar adevărat!), aşa cum nu bănuiam în urmă cu cîţiva ani cînd îmi intrase în cap ca pînă la 30 de ani e musai să mă... realizez. „A te realiza“ este încă un concept bine definit de generaţia bunicilor şi a părinţilor mei, adică „a fi cineva“, „a te face domn“. Cum nu am nici pregatirea, nici capacitatea de a inventa sau a descoperi ceva extraordinar care să salveze sau măcar să ajute omenirea, tot ce reuşisem să fac pînă la 29 de ani stătea sub semnul prozaicului (licenţă, slujbă, casă). Doar publicarea unui mic volum de versuri mă mai scosese la un moment dat din cotidian, oferindu-mi bucuria de a-mi îndeplini o dorinţă din adolescenţă. Naşterea fetiţei însă a schimbat totul, făcînd ca pe lîngă sentimentele fireşti să mă pricopsesc din nou cu dileme: cum va fi copilul? Voi avea ce să-i ofer? Voi putea s-o învăţ să simtă/gîndească/viseze? Nu ştiu dacă îi va folosi la ceva, dar am început să-i „construiesc“ o mică bibliotecă comandînd cărţi pentru copii pe net, cumpărînd majoritatea cărţilor apărute prin Adevărul, Cotidianul şi Jurnalul naţional, cu speranţa (naivitatea?) că generaţia ei nu va nega chiar de tot valorile trecutului şi că tinerii nu vor refuza cu vehemenţă cărţile în favoarea computerului sau a altor minunăţii ce se vor mai inventa între timp. Acum, că mă îndrept către 30 de ani, mă întreb: oare ei ce dileme vor avea? Oare vor avea? 
P.S. Cred că e de prisos să spun că la nici 4 luni ea este cel mai dorit, iubit, frumos şi cuminte copil!

Traim intr-o tara cu multa apa dura, 14.06.2009

Calcarul ni s-a asezat sistematic pe rotite si circuite. Astfel pot sa-mi explic rezultatul alegerilor europarlamentare Suntem un popor superficial, frivol, credul, cam influentabil dar evident, “drept, ospitalier si mandru de istoria sa”. Cine mai are indoieli e invitat sa asculte “Atlasul de mitocanie urbana”. Am ales sa trimitem in Parlamentul European si reprezentanti cu trecut sau prezent “colorat”, incert, indoielnic. Sper ca ceilalti sa compenseze acest neajuns. E(ste)B(ascalia)A(nului) felul in care cei care s-au prezentat la vot si-au exprimat (liber?) optiunea. Ar trebui sa-mi fac mea culpa si sa nu ma supar din cauza asta. Nu am mers la acest vot asa cum probabil multi din generatia mea nu au facut-o. Am insa ceritudinea ca n-as fi schimbat nimic. Astept cu nerabdare sa vad ce vor face alesii neamului pentru Romania in lungul mandat pe care il au de indeplinit. Cred ca va fi un “spectacol” pe cinste.
Care ne va costa.

Niciodată iarna nu fu mai nefastă... Ianuarie 2012

Prima saptamană a nolui an m-a gasit citindu-l pe Dan Puric...”Fii demn!” m-a facut să râd, m-a întristat, m-a emoţionat şi, cumva ,mi-a dat curaj... Printr-o conjunctură potrivnică dar poate neîntamplătoare, am termitat de citit cartea în spital (nimic prea grav). Evenimentele din ultimele zile prin care unii romani şi-au aratat suţinerea faţă de rocadele politice din Ministerul Sănătăţii (cel putin primele manifestari civilizate din marile orase au fost facute in acest sens) confirmă că situaţia din sistemul sanitar e gravă şi că noua conducere a Ministerului va avea nevoie de mult curaj, verticalitate şi spirit civic pentru a mai salva ceva. Dupa închiderea multor unităţi sanitare din orasele mici, vestea că noua Lege a Sanatatii va înrăutăţi/ îngreuna accesul la serviciile medicale a înfuriat, după cum era de aşteptat, opinia publică mai ales totul a fost dus imediat în sfera politică, reacţiile neîntârziind să apară. Citindu-l pe Dan Puric am incercat să surprind printre randuri câte ceva din viaţa spitalului, cumva “din interior”. E multă blazare, multă mediocritate umană/ profesională, şi mai ales, mult orgoliu - în toate treptele ierarhice, începand cu cei care asigură paza (fireşte că o bancnotă de 5 Ron permite accesul la aproape orice oră) până la şefii de secţie- medici specialişti care parcă au uitat undeva, în drum spre vârf, adevarata însemnatate a profesiei lor. Viaţa spitalului începe dis-de-dimineaţa în jur de ora 5.30, zgomotoasă, tumultoasa, obositoare pentru cel venit să-şi trateze suferinţa. În general, îngrjitoarele/ infiermierele/ asistentele nu par impresionate de asta, pentru ele e doar o noua zi de muncă/ rutină , au de schimbat impresii (bârfe, mondenităţi, reţete culinare), de “făcut frumos” pentru vizita medicilor care oricum nu începe mai devreme de ora 9...vorbesc tare, glumesc, chiar îi şi ceartă pe pacienţii care le roagă să închidă uşile/ lumina în urma lor (“I-auzi, da’ ce-i aici mă, hotel de 5 stele??)...Viaţa în spitalul public romanesc - de provincie sau nu - este un furnicar, o comunitate în sine, în care orice pare sa fie mai important decât pacientul care continua să contribuie, uneori împotriva voinţei sale cu impozitul pe venit aferent, pentru a susţine un sistem grav bonlav, ranit în mod repetat şi parcă intentionat de “aleşii” care cel mai probabil, se trateaza frecvent in clinici private din strainatate... Nu pot decât să sper că vor exista dorinţa reală şi resursele necesare prin care să reparăm cu seriozitate şi demnitate ceea ce mai e de reparat, pentru a nu mai avea alte generatii cu capul plecat.  
“Mamă!/ Ce vis frumos am avut aseară! / Se făcea că poporul român era demn / Voievozii circulau nestingheriţi prin istoria noastră. /Iar dacă vreun străin cu suflet hain /Se apleca spre inima unui copil /Ca să i-o otrăvească/ Repede cobora de pe cruce un martir /Şi-l săruta pe frunte redându-i lumina cea dintâi. /Ce vis frumos am avut, mama! /Se făcea ca poporul roman era demn.” * 
 ( *Vis, poezia cu care se încheie volumul „Fii demn!” a lui Dan Puric).

Neamul "Escu" si vocatiile-i nebanuite , 25.05.2015

"Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul, poate linişti durerile sufleteşti...."
Citatul acesta al lui Octavian Paler mi-a dat deseori curaj. Au fost momente cand mi-am regasit echilibrul asezand pe hartie/ monitor ganduri complicate sau cand, profitand de tehnica moderna si "la indemana" a timpurilor pe care le traim, am dat un telefon unui prieten si mi-am marturisit prea-plinul sufletesc. Istoria recenta si foarte recenta a neobositului neam "Escu", ne dovedeste neincetat vechea zicala conform careia "Romanul s-a nascut poet". Perseverent si plin de surprize cum este, romanul nu (mai) este de mult doar poet. Devine ad-hoc, cu usurinta si fara remuscari tot ce trebuie sa fie, tot ce i se cere sa fie, tot ce nu visa sa fie, mai cu seama cand de "transformarea" sa depind imaginea publica, diminuarea pedepsei, bunastarea personala sau doar implinirea oricarei vanitati. Romanul s-a nascut actor (fiind si un mare amator de reality-show), istoric, filozof, microbist de exceptie, "calculatorist" (cine nu are macar 2-3 gadget-uri sa-si cumpere!), politician, om de afaceri, artist (practicant asiduu de play-back si emisiuni de talente), blogger, astrolog, vedeta pe sticla (daca nu te casatoresti sau nu mori la televizor inseamna ca ai trait degeaba), bucatar (nu ati remarcat cat de la moda au devenit emisiunile culinare?), memorialist, disident discret dar infocat, "vraci" (la orice pas e unul gata sa-ti dea o reteta miraculoasa de cine-stie-ce ceai/ tinctura/ alifie care vindeca orice). Romanul scrie frenetic, pe bloguri, pe pagini de socializare, obsedat de like-uri (unde orice banalitate din viata sa devine prilej de selfie(sh), prin publicatii indoielnice, pe ziduri, pe oriunde apuca. Scrie mult, neobosit, asemeni unui Fat-Frumos modern si up-datat, tiparind intr-un an-doi cati altii in zece. Scrie mai ales "la greu", cand se vede in postura de a plati pentru fapte pe care nu vrea sa si le asume, cu sentimentul nedreptatii, al persecutarii ca doar "altii au furat totusi mai mult". Iar daca "Somnul ratiunii naste monstri", somnul natiunii naste peste noapte "scriitori" prolifici, din ce in ce mai agresivi, ca o specie decisa sa treaca cu brio testul selectiei naturale. Tot in acest context nefericit al vietii lor, majoritatea devin evlaviosi si cucernici, ca si cum pana atunci au fost lipsiti de aceasta senina libertate. Un gand aproape sinistru ma urmareste, acela ca din nesfarsita tagma a autorilor din ultimii ani (si presimt ca este un fenomen cu mari sanse de succes pentru urmatorul deceniu, cel putin) ar putea ajunge vreunul studiat in manualele generatiilor care frecventeaza acum invatamantul prescolar. Sa ne fereasca Dumnezeu de talentele latente ale celui mai talentat dintre popoare. ps. In ultimul timp ma tot "trezesc" fredonand un cantec de-al lui Mircea Vintila: "...Fiindca nasteti copii/ aparati-i luptand/ doborati monstrii vii/ ce de-un veac de vecii/ dolii pun pe pamant/ Pe pamant avem de toate / si mai bune si mai rele/ si-nchisori si libertate/ si-a putea si nu se poate/ si noroi si stele..." 
Altminteri, "Fiat justitia et pereat mundus".

 Mai e timp? Mai avem timp? -  Martie 2016

Cineva drag mi-a dăruit cândva o carte specială... Am citit-o pe nerăsuflate, deşi aveam un pic peste 20 de ani iar cartea era una pentru copii...Momo, personajul principal (care dă şi titlul carţii lui Michael Ende) este o fetiţă care îşi petrece vara printre ruinele unui amfiteatru şi cu ajutorul prietenilor reuşeşte să îi alunge pe cei fură timpul, folosindu-se de singura sa armă: copilaria cea inocentă şi plină de timp. Mă gândesc uneori la povestea cărţii, atât de adevarată , nefiresc de reala: Oamenii nu mai au timp. Ca şi cum forţe invizibile ne micşorează timpul, îl comprimă, îl împart temeinic respectând o agendă strictă, nevăzută. Asta mă duce cu gândul la filmul “In time”, în care lupta oamenilor pentru a câstiga timp este, la propriu, o luptă pentru viaţă. Nu mai avem timp pentru prieteni, pentru citit, pentru privit cerul, pentru visat...nu mai avem timp să dansăm, să învătam ceva nou, să ne plimbăm fără ţintă, să ne ascultăm gândurile, inima. Aş vrea să pot sa merg la un magazin şi să spun: “19 ore,7 minute si 3 secunde va rog!” Dar e mai bine că nu pot face asta căci, vorba poetului, “mai e totul de spus, de facut”. 

Să ne facem timp, aşadar!