Dilemă

nici nu știu
dacă să-ti port pică, toamnă,
că mi-ai furat, fără să clipești,
o oră de lumină
în care aș fi putut să te las
să îmi ții de frumos
în timp ce defilezi,
în rochiile tale
perfecte, haute-couture
pe străzile
tuturor întrebărilor  mele.
Sau să-ți  mulțumesc
că mi-ai dat, fără  remușcări,
o oră de noapte în plus
în care pot să visez mai mult
cu ochii întredeschiși,
în timp ce eșarfele tale
învelesc cu tandrețe
toate nerăspunsurile
insomniilor mele.
(foto: www.deskstopnexuscom)

Evrika

Din/despre fizică nu știu aproape nimic.
Nu pentru că nimeni nu a încercat să mă învețe, ci pentru că am preferat întotdeauna materiile umaniste și aș fi dat bucuroasă câte două teze la latină sau franceză în loc de o lucrare la fizică sau chimie.
În liceu, aveam o singură oră de fizică pe săptămână și pentru că eram o clasă de filologie, profesoara nu avea mari așteptări de la noi. Era însă severă și voia să știm măcar partea de teorie, astfel încât niciodată nu ne dădea mai mult de 6-7. Așa că o memoram cât /cum puteam. Îmi amintesc că prin a X-a, după ce ne scosese în șir indian la tablă, după cum îi era obiceiul, i-a spus unei colege: "Aș fi trecut cu vederea că nu știi să rezolvi problema, dacă știai măcar o teoremă cap-coadă; aș fi trecut cu vederea și că nu știi nici o definiție sau formulă pe de rost și as fi amânat să te notez dacă nu ai fi găsit timp, în schimb, să te dai cu rimel". A rugat-o să facă cumva să își șteargă machiajul și i-a pus pe bună dreptate o notă mică dar asta de întâmpla către sfârșitul anilor '90, iar profesorii ne dădeau deseori și lecții de viață nu doar din materiile pe care le predau.
Am avut așadar cu fizica o... relație (mai) complicată și evident nu aș reuși să rezolv nici acum vreo problemă dar o regăsesc deseori prin rutina apăsătoare a zilei.
Știu, de exemplu că Pământul se învârte continuu. Dar nu în jurul meu.
Și că forța gravitațională face frunzele să cadă și lacrimile sa curgă. Dar unele rămân nevăzute.
Știu că este nevoie de electricitate pentru a zări lumina de la capătul tunelului. Dar uneori este prea întuneric.
Că prin fulger cerul își descarcă energiile, emoțiile, tristețea. Dar câteodată lovește în direcția greșită.
Că o mașină în viteza care frânează brusc lasă urme, asemenea nedreptăților. Dar unele sunt greu de șters.
Că valoarea lui Pi este un consens și totul este relativ. Inclusiv Dreptatea.
Că părul meu este indisciplinat uneori din cauza electrizării, dar că poate fi îmblânzit. Cu răbdare, cea care, de altfel, este necesară în orice relație, mai ales în cea cu tine însuți.
Că asemenea aurului, Adevărul nu iese singur la suprafață. Și că este o datorie de onoare să îl cauți.
Și că undele sunt cele care transformă în sunete atât cuvintele inutile  cât și cea mai frumoasă muzica, cea care face sufletul sa vibreze. Dar uneori facem prea mult zgomot pentru nimic.
Mai știu că un ceas deștept poate măsura viteza, distanța, bătăile inimii. Și că timpul trece la fel indiferent de prețul ceasului.
Că portanța face păsările să zboare și că a fost nevoie de multă imaginație și muncă pentru a face avioanele să se înalțe. Dar totul a fost posibil pentru oamenii nu au renunțat.
Am aflat că este nevoie de forță pentru a trece prin furtuni, prin anotimpuri, printre amintiri, peste răutăți și nimicuri. Dar demnitatea nu se poate cumpăra.
Că pentru a te privi în oglindă, când totul de vede răsturnat, ai nevoie de sinceritate. Dar ceilalți pot privi deseori prin tine.
Și (mi) se pare că de fapt, despre fizică știu totuși câte ceva.
Ceva mai multe decât despre oameni.

Joaca de-a toamna

toamna scriu mai mult
mai viu, mai fără teamă
și parcă mai lesne ascult
culorile-i ce mă tot cheamă
spre blânde poteci de demult...

toamna e timpul
ce-mi curge înapoi
dinspre zenit către abis
și-ascunde în joacă
prin copacii goi
mirări din fructul interzis

Iluzie

vezi, copacul acesta a plâns
cu lacrimi aurii de chihlimbar,
când nimeni nu i-a mai răspuns
și timpul i-a trecut, amar...

trăise pentru două vieți
ce-și promiseseră pe scoarță
marea iubire slăvită de poeți
în versuri demodate de romanță...

Dincolo de ziduri

am învățat să redeschid ziditele ferestre
prin care să curgă iarăși fireasca bucurie
să se audă, demne, splendide orchestre
vibrând deplin, înalt, perfect, cu frenezie.

am învățat târziu că numai către sine
te poti întoarce când zborul ți s-a frânt
și multe chipuri ți-au devenit străine
chiar de-ați rostit același jurământ...

(fotografie preluată de pe beautifulupheavalcom)

O călătorie (imaginară) în Țara Soarelui Rasare

... pentru multă vreme, în fiecare săptămână, mi-am petrecut diminețile de sâmbătă în compania domnului Radu Cosașu prin rubrica sa din Dilema/ Dilema Veche. Revista apărea și atunci tot joia și până sâmbătă o citeam aproape pe toată, ocolind voit rubrica lui, păstrând-o pentru ritualul primelor ore din week-end. La final, îmi notam recomandările de lectură și le căutam la bibliotecă, prin librării sau anticariate. Până să citesc despre Sei Shonagon, într-o sâmbătă oarecare de prin anul II, nu știam aproape nimic despre literatura japoneză. Nici veche, nici despe cea contemporană, cu excepția poeziei Haiku de care mă îndrăgostisem în liceu.
Pe Sei Shonagon am găsit-o neîntâmplător, după îndelungi căutări, într-un anticariat undeva la capătul liniei tramvaiului 4. Am decis atunci nu doar că trebuie să dăruiesc cât mai multe exemplare din cartea ei ci și că vreau să citesc mai mult din literatura japoneză.
Așa am ajuns la cei "O mie de cocori" (Stol de păsări albe) ai lui Yasunari Kawabata, apoi la la ale sale "Frumoase adormite" . Ceva mai târziu i-am desoperit pe Haruki Murakami si Yukio Mishima...
Prin sistemul Bookster, pe care eu îl consider o invenție grozavă și un beneficiu real oferit de angajator, am primit pentru o lună Vechiul oraș imperial, a lui Y. Kawabata, primul scriitor japonez laureat cu Premiul Nobel, în anul 1968.
Povestea romanului se petrece către finalul Celui de-Al doilea Război Mondial în Kyoto, fosta capitală a Japoniei și surprinde viețile unor gemene despărțite la la naștere - din superstiția că la vremea nașterii lor gemenii erau considerați un semn rău -  Chieko si Naeko, care se regăsesc in mod tulburător după 20 de ani.
Faptul că autorul își dorise inițial să devină pictor este evident pe măsură ce firul narativ devine in același timp o înșiruire de imagini și ai impresia că te afli într-o  galerie de artă. Cartea aceasta se citește și se privește în același timp, dar nu detașat ci implicat în trăirile intense ale personajelor.
O poveste complexă, cu parfum subtil de flori de cireș, care se citește mai ales printre cuvinte, se simte, se împarte cu ceilalți.
ps. Știu că în Japonia nu vinul ci sake-ul este bautura tradițională, însă poveștii lui Kawabata i s-a potrivit într-o sâmbăta de octombrie și un strop de vin fiert aromatizat subtil cu condimente asiatice...

Sine qua non... (sau Din confidențele toamnei)

Sunt un om ca oricare altul.
O femeie ca toate celelalte care, dincolo de orice rutină cotidiană are pasiuni, obiceiuri, capricii.
Mă încântă, ca pe majoritatea femeilor,  florile, accesoriile, pantofii, poșetele. Nu rămân indiferentă nici la parfumuri sau cosmetice. Îmi plac enorm broșele mai ales cele stil vintage ori tip camee, eșarfele, ceasurile.  Nu sunt imună nici la brățările fixe, la uleiurile parfumate ori la pandantivele filigran. Nu am însă obsesii, nu colecționez nimic, nu am rafturi întregi din nici unele menționate Am o însă o atracție mai specială pentru cercei, mai ales pentru cei mici, discreți, care pot completa subtil orice ținută asa ca renunt fără regret la orice altă bijuterie dar nu mă pot lipsi de cercei.
Poate și de aceea îmi place să-i primesc și dăruiesc în egală măsură iar când pierd doar unul e mai grav decat dacă i-aș rătăci pe amandoi.
Știu ca diamantele sunt în topul preferințelor femeilor, însă eu aș înlocui celebra expresie cu "Pearls are a girl's best friends..."
Poate (și) pentru că sunt unice, irepetabile, aidoma bătăilor inimii, chiar dacă fac parte din același set. Poate si pentru că nu sunt ostentative. Pentru că arată firesc și lângă o rochie de mireasă și lângă una simplă, neagră.
Pentru că sunt vii. Pentru că indiferent de dimensiune, fiecare dintre ele poartă întelepciunea adâncurilor. Pentru că în toate respiră, libere, nesfârșitele povești ale mării.

In veritatem

să turnăm Adevarul în pahare
și să-l bem încet din cupe cristal,
chiar de e rece și-al lui tăiș ne doare
când i se cuvine tributul necesar.

să ne jucăm senini de-a viața,
cât prin noapte încă mai zărim
cum timpul alb pândește dimineața
și n-avem niciun drept să-l pângărim...

Corespondență

ți-aș scrie pe frunze stenograme
pe care doar tu ai ști sa le traduci
și mi-ai promite luna-n telegrame,
în nopțile albastre în care mă seduci.

ți-aș strânge în potire nesfârșite lacrimi
pe care le-ai preface în vin împărătesc,
când ne va fi prea iarnă pentru patimi
iar eu voi tot uita să mi le amintesc...

Mai duminică

îmi trebuie niște duminică în plus
să o las să-mi alerge prin minte
ca să alunge frigul din
celelalte zile
în care nu (mai) încape
prea multă viață.
și de niște copilarie
mai am nevoie
să-mi zburde iar prin sânge
printre globulele în care nu (mai) intră
destulă lumină.
mi-ar mai fi de folos
câțiva zei indulgenți
care să îmi amintească
cum se joacă norii
nestingheriti de oameni
și să mă ajute să văd totul
limpede, din nou.

Despre cafea și oameni. Și invers.

... unii oameni cu care aș bea uneori o cafea sunt departe. Ne-au despărțit, la un moment dat, niște anotimpuri, niște alegeri, destinul însuși.
Alții nu mai sunt deloc. Am pus în locurile libere, lângă tristețe, în sertarele vii ale inimii, amintiri și gesturi care îi vor păstra aproape, mereu.
Unii nu au timp sau au un program diferit de al meu sau nu mai știu/pot să îi găsesc.
Alții m-au uitat.
Pe unii nu i-am întâlnit niciodată.
Alții nu mă cunosc cu adevărat ori s-au găbit să mă eticheteze, cândva.
Pe unii nu îndrăznesc să îi invit pentru că mă tem fie să nu fiu înteleasă greșit, fie există între noi anumite diferențe care nu îmi permit să fiu atât de prietenoasă. Am un (prea) dezvoltat simt al ridicolului, o timiditate interpretată uneori greșit, dar chiar cred că nu avem dreptul să ne grăbim în relațiile de orice fel.
Pe alții am obosit să îi aștept.
Cu fiecare dintre ei aș avea despre ce să vorbesc, aș avea de învățat, de zâmbit, de amintit...
După câțiva ani petrecuți departe de oraș, răstimp în care au fost multe cafele interesante , visam la un moment dat că aș putea deschide aici, acasă, o cafenea... altfel.
Probabil ca acestui vis nu ii este menit să se realizeze, poate că altele, neștiute încă, sunt pe cale să își întâmple miracolul... Dar uneori îmi imaginez  locul cu cafea" ca pe un spațiu în care, perechi, doar cei care își doresc să se (re)vadă ar intra să povestească o cafea cu cineva special...
Căci totul se îndreaptă mereu, către următoarea poveste.
Iar pe fundal, dintr-un tonomat de modă veche s-ar auzi în surdină... "you can call me a dramer/ but I'm not the only one..."

Învață...

lasă încuiate ușile
care nu (ți) se mai deschid
și răspunde-le oamenilor
mai ales la întrebările
pe care nu le rostesc,
dar fii bun nu doar cu ei
ci și cu tine.
Uneori poate tu ai
mai mare nevoie
de asta.