O călătorie (imaginară) în Țara Soarelui Rasare

... pentru multă vreme, în fiecare săptămână, mi-am petrecut diminețile de sâmbătă în compania domnului Radu Cosașu prin rubrica sa din Dilema/ Dilema Veche. Revista apărea și atunci tot joia și până sâmbătă o citeam aproape pe toată, ocolind voit rubrica lui, păstrând-o pentru ritualul primelor ore din week-end. La final, îmi notam recomandările de lectură și le căutam la bibliotecă, prin librării sau anticariate. Până să citesc despre Sei Shonagon, într-o sâmbătă oarecare de prin anul II, nu știam aproape nimic despre literatura japoneză. Nici veche, nici despe cea contemporană, cu excepția poeziei Haiku de care mă îndrăgostisem în liceu.
Pe Sei Shonagon am găsit-o neîntâmplător, după îndelungi căutări, într-un anticariat undeva la capătul liniei tramvaiului 4. Am decis atunci nu doar că trebuie să dăruiesc cât mai multe exemplare din cartea ei ci și că vreau să citesc mai mult din literatura japoneză.
Așa am ajuns la cei "O mie de cocori" (Stol de păsări albe) ai lui Yasunari Kawabata, apoi la la ale sale "Frumoase adormite" . Ceva mai târziu i-am desoperit pe Haruki Murakami si Yukio Mishima...
Prin sistemul Bookster, pe care eu îl consider o invenție grozavă și un beneficiu real oferit de angajator, am primit pentru o lună Vechiul oraș imperial, a lui Y. Kawabata, primul scriitor japonez laureat cu Premiul Nobel, în anul 1968.
Povestea romanului se petrece către finalul Celui de-Al doilea Război Mondial în Kyoto, fosta capitală a Japoniei și surprinde viețile unor gemene despărțite la la naștere - din superstiția că la vremea nașterii lor gemenii erau considerați un semn rău -  Chieko si Naeko, care se regăsesc in mod tulburător după 20 de ani.
Faptul că autorul își dorise inițial să devină pictor este evident pe măsură ce firul narativ devine in același timp o înșiruire de imagini și ai impresia că te afli într-o  galerie de artă. Cartea aceasta se citește și se privește în același timp, dar nu detașat ci implicat în trăirile intense ale personajelor.
O poveste complexă, cu parfum subtil de flori de cireș, care se citește mai ales printre cuvinte, se simte, se împarte cu ceilalți.
ps. Știu că în Japonia nu vinul ci sake-ul este bautura tradițională, însă poveștii lui Kawabata i s-a potrivit într-o sâmbăta de octombrie și un strop de vin fiert aromatizat subtil cu condimente asiatice...