Alții nu mai sunt deloc. Am pus în locurile libere, lângă tristețe, în sertarele vii ale inimii, amintiri și gesturi care îi vor păstra aproape, mereu.
Unii nu au timp sau au un program diferit de al meu sau nu mai știu/pot să îi găsesc.
Alții m-au uitat.
Pe unii nu i-am întâlnit niciodată.
Alții nu mă cunosc cu adevărat ori s-au găbit să mă eticheteze, cândva.
Pe unii nu îndrăznesc să îi invit pentru că mă tem fie să nu fiu înteleasă greșit, fie există între noi anumite diferențe care nu îmi permit să fiu atât de prietenoasă. Am un (prea) dezvoltat simt al ridicolului, o timiditate interpretată uneori greșit, dar chiar cred că nu avem dreptul să ne grăbim în relațiile de orice fel.
Pe alții am obosit să îi aștept.
Cu fiecare dintre ei aș avea despre ce să vorbesc, aș avea de învățat, de zâmbit, de amintit...
După câțiva ani petrecuți departe de oraș, răstimp în care au fost multe cafele interesante , visam la un moment dat că aș putea deschide aici, acasă, o cafenea... altfel.
Probabil ca acestui vis nu ii este menit să se realizeze, poate că altele, neștiute încă, sunt pe cale să își întâmple miracolul... Dar uneori îmi imaginez locul cu cafea" ca pe un spațiu în care, perechi, doar cei care își doresc să se (re)vadă ar intra să povestească o cafea cu cineva special...
Căci totul se îndreaptă mereu, către următoarea poveste.
Iar pe fundal, dintr-un tonomat de modă veche s-ar auzi în surdină... "you can call me a dramer/ but I'm not the only one..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu